Jurnaliştii de sub bolovanii Universităţii. Cum ne-a căzut meseria în cap

Colegii de la Evenimentul Zilei, duminica seara. De la stânga la dreapta: Octavian Cocolos, Codrin Prisecaru,Vlad Stanescu şi Cristian Vasilcoiu

„Rugăm presa să nu mai intre în dispozitivul nostru” urlă la noi un şef de jandarmi, ferindu-şi cascheta  de un bolovan zburător. Un stop cadru: în spatele bărbatului cu pricina, înconjurat de un nor de fum, e prima linie de scutieri care încearcă să stea în formaţie şi să întâmpine bombardamentele ce vedeau dinspre protestatari. Iar prin şirul acesta de  scutieri mai răsare hop! ba un cap de reporter, ba un obiectiv de cameră, ba un teleu ba , hop!, un microfon de ambianţă.

Deasupra noastră şi a lor, a jandarmilor, era aceeaşi  ploaie de bolovani căzători. Unii cataroi, mai mari decât un silicon de tabloid, ar fi putut trimite pe mulţi „să ia interviuri la îngeri”. Indiferet în ce tabără eşti, să fii acolo îţi trebuie o brumă de curaj. Însă curajul jandarmilor era dublat de o caschetă şi de un scut. Al nostru- de o inconştienţă ajunsă la graniţa cu tâmpenia şi de o pasiune pentru meserie- aflată cam tot pe acolo.  Jumătate din reporterii pe care i-am întâlnit duminică seară nici măcar nu fuseseră trimişi de şefii lor din redacţie „să dea” de acolo. Veniseră pur şi simplu. Indiferent că aveau de scris sau erau în concediu, că aveau salariile plătite la zi sau că le întârziase leafa de trei luni. Veniseră pentru că au simţit că locul lor era atunci acolo. Şi atât.

Eram cu toţii acolo, fentând bolovanii şi boala din capul nostru, încercând să vedem ce se întâmplă şi să transmitem. Fiindcă acest rahat de meserie care ne ruinează zilele şi stomacul, tinereţea şi ficaţii, contează.