Ardelenii, ungurii și teroriștii

E normal să privim cu suspiciune operațiunea SRI cu arestarea atentatorului din Covasna. E mai la îndemână să acuzăm o instituție, decât să o lăudăm. Eu, ca jurnalist, nu cred că am scris vreodată ceva de bine despre vreo administrație, minister sau serviciu. Dar e bine să avem și argumente când luăm o treabă cât se poate de serioasă la mișto. Altul decât: „sigur e o manevră de PR a SRI că l-au ridicat pe ungur fix de ziua României”. Păi sigur că momentul e bun pentru PR. Dar nu credeți că o bombă pusă de ziua românilor era o mișcare bună de PR și pentru extremiștii maghiari de la ”64 de Comitate”? Și că SRI a trebuit să aștepte chiar ziua faptei pentru a strânge suficiente probe care să-l înfunde pe împricinat?
Văd alții pe Facebook că iau de bună mai degrabă ce zic liderii extremiștilor, decât ce zic autoritățile. O atitudine de solidarizare cu infractorul cum nu prea vezi pe la noi. Nu țin minte ca în cazul violatorilor de la Vaslui să creadă cineva varianta prietenilor violatorilor, cum că nu a fost viol ci sex surpriză. Așadar crede mai degrabă ce zic prietenii extremistului. Nu a fost bombă, cu artificii-surpriză. Nu ne otrăvim noi cu informații oficiale care vorbesc de „400 de materiale explozive din categoriile II și III” și ”un dispozitiv pentru declanșarea de la distanță a explozibilului”. Păi văd că maghiarul era pus pe chef mare să sărbătorească taman ziua de 1 Decembrie. Mai ales că ,din pozele de pe Facebook, lui îi place să sărbătorească, mai ales personalitatea lui Horthy, dictatorul găsit responsabil în 1940 pentru copii decapitați cu baioneta în mijlocul satului, din simplul motiv că erau români.
Alții spun că e o „gogoașă SRI” că era imposibil un atentat la adresa românilor la Târgu Secuiesc, că acolo nu sunt români. Ok, nu sunt români, sunt etnici maghiari care au tot dreptul să sărbătorească ziua României, că e și țara lor. Credeți că, dacă ar fi adevărat atentatul extremiștilor, ar fi avut vreo aceștia vreo remușcare dacă ar fi omorât maghiari cu tricolorul în mână. Ați văzut teroriști ISIS plângând după musulmanii omorâți în Liban sau Turcia?
Băieții ăștia demenți până la extremă au un prieten de nădejde chiar lângă noi, un membru UE. E Ungaria lui Orban. Știțați că un deputat UDMR este păzit cu strășnicie de Budapesta ca să nu ajungă în mâinile autorităților din România care au decis de jumătate de an arestarea lui? Mai știe cineva ceva de Marko Attila? Ultima oară știu că era bine-mersi și compunea poezii pe Facebook. Artificierul nostru avea prieteni în Parlamentul Ungar. Ce o fi fost în mintea lui? Ce garanție am avea că el și alții ca el nu sunt convinși că orice ar face aici, ar putea scăpa nepedepsiți la nici o sută de kilometri distanță, peste graniță.

Anunțuri

Cum ne ferim de ruși la protestele din București

Ce se întâmplă în aceste zile pute a propagandă sovietică identică cu ce s-a întâmplat în ’89. Câteva exemple de conspiraționism 2015 vs 1989.

1. Cineva a dat foc clubului! Testele simple făcute de mai mulți jurnaliști de pe la toate televiziunile au arătat cât de rapid se aprinde acel burete, chiar cu acel tip de artificii. Teoria e bună pentru cei care vor să sporească furia populară legitimă din aceste zile. Și e izbitor de familiară cu diversiunile din 1989: teroriști arabi sunt parașutați în pădurile de lângă București și împușcă militari români. Nici până azi nu s-a găsit vreun terorist. S-a demonstrat că atunci soldați români au tras în soldați români. Teoria cu teroriștii arabi era necesară pentru ca niște animale de generali români să aibă credibilitate atunci când cereau să se deschidă focul spre români nevinovați.

2. Zeci de cadavre de la ‪#‎Colectiv‬ sunt ascunse de ochii lumii la IML. La fel, această ipoteză pune paie pe focul furiei populare. Așa e că vă sună familiară conspirația cu numărul victimelor? La Timișoara în 89 se vorbea despre 40 de mii de morți. Pentru credibilitate și efecte speciale s-au fost dezgropați morți din cimitirul săracilor.

Cui folosesc toate aceste diversiuni? Uitați-vă la site-urile care le propagă. Majoritatea sunt ziare online apărute peste noapte, bloguri obscure care publică articole citând surse incerte. Ziceam zilele trecute că unul din cei mai buni analiști de politică externă din lume, un polonez, mi-a spus că Rusia a început războiul în UE. E un altfel de război, unde primul asalt e propaganda la nivelul națiunilor folosind mijloace democratice: presa „liberă”. Mi- a zis să fiu atent la câte ziare dubioase online vor apărea brusc în următorul an în România, publicații care vor avea un conținut cu priză la public și un mesaj subliminal comun: americanii sunt oameni răi, mai mișto îi stă României fără ei. Toate astea asezonate cu un apel puternic la mândria națională. Zilele trecut văzusem pe un site, tot anonim, un articol distribuit la greu cum americanii cotropitori ne-au pus să punem la ziua Armatei Române imnul SUA. Nicăieri nu se preciza realitatea: imnul SUA a fost cântat pentru că la paradă au fost militari americani iar legea romana obliga la intonarea imnului oaspeților mai întâi. Acum aceleași site-uri văd că preaiau cu încântare articole conspiraționiste de la proteste.
Protestele trebuie să continue, dar nu cum vor ei. Nu cu foc și anarhie ca în Grecia. Ci cu minte și pace, ca în România. Să arătăm vecinilor de la Est că lucrează cu arme de propagandă vechi de 50 de ani, că se mai schimbă lumea o dată cu internetul, că nu mai suntem generația care să creadă că apa de la robinet e otrăvită, când putem să verificăm informația simplu, cu un search pe Google.

Parinții mei mărinimoși

tata mama

Doi dascăli deosebiţi, Mircea şi Nina Nedea, unul profesor de biologie la Colegiul „Costache Negruzzi“, celălalt la Colegiul „Mihai Eminescu“, se ocupă pentru al cincilea an consecutiv de pregătirea tinerilor care visează să ajungă doctori, dar care provin din familii modeste. Pentru că aceştia nu şi-ar permite să achite meditaţii în particular, profesorii îi pregătesc gratuit.

Citeste mai mult: adev.ro/nwbbc8

Și când îmi aduc aminte că în copilărie mama îmi tot repeta cu diverse ocazii: „Nimeni nu face nimic gratis în ziua de azi, Alex!”. Mă bucur că e al cincilea an consecutiv în care își contrazice vorbele prin propriile fapte. Poate nici nu isi dau seama ai mei cât bine fac acestei țări.Sau poate doar nu vor sa o spună. Pentru că un medic devenit dintr-un copil ieșit din glodul sărăciei de la țară va fi clar un doctor exceptional, cu dorința de a se autodepăși în permanență. Și poate și un om care va dori tot timpul, deasupra mesei de operație, să dea mai departe lecția de omenie predată și lui cândva, prin clasa a XII-a, de niște modești profesori de biologie din Iași.

La Medicină concurenta e de patru pe loc. Majoritatea elevi care au măcar bani de manuale, dacă nu de sute de ore de meditații în particular. În această competiție sunt însă zero șansele pentru un viitor medic excepțional dacă e venit de la liceul din Chișcăleni Vale unde a făcut o singură oră de biologie pe săptămână, și aia cu un profesor suplinitor: în cel mai bun caz veterinarul satului și de cele mai multe ori- văcarul.

Coreea de Năvodari

Dacă v-aș spune că un primar din România a tăiat cablul în tot orașul ca să nu se vadă ancheta mea despre el, v-ați cocoșa de râs și ați zice că fabulez, că trăiesc în realități paralele. Nici eu nu am crezut. Dar să vă prezint datele așa cum sunt: eu am făcut o anchetă despre cum apropiați ai primarului din Năvodari au pus mâna pe tabăra de copii de acolo. Ancheta urma să fie difuzată aseară la ora 21. La ora 19 primesc un telefon din Năvodari în care o voce precipitată îmi zice: „Primarul urmează să taie cablul în tot orașul cu puțin timp înainte de emisie, să nu se vadă ancheta”. Mă apucă râsul. „Ce dracu, n-o fi Coreea de Nord!”, îmi zic în gând și îmi văd de ale mele. Cu cinci minute înainte de emisiune începe să-mi sune telefonul. Curg apeluri din Năvodari. ”Domnu Nedea, văd purici la televizor”. ”Domnu reporter, eu văd un ceas care arată ora exactă. Și atât”. Din ce îmi spuneau oamenii, dispăruse brusc semnalul la toate companiile de cablu din localitate. Și doar pe raza Năvodariului. Am sunat în redacție, Sabina Iosub a preluat cazul azi, la prima oră. Așa că fost sunat primarul. Care, inițial, când a aflat despre ce subiect e vorba, ne-a închis telefonul în nas. O fi sau nu mâna primarului urmează să se stabilească. Ce nu înțeleg însă alți oameni este că în ziua de astăzi, cu Facebook, cu atâtea bloguri, cu atâtea televiziuni de știri, e atât de aiurea să încerci să oprești o știre despre tine. Pentru că nu vei obține decât efectul invers. Știrea se va propaga mai tare ca atunci când ai fi lăsat-o în pace. Cu cât încerci mai tare să o ascunzi, cu atât va crește mai mult, ca un bulgăre de zăpadă mic care, o dată pornit la vale, pe pârtie, va crește neîncetat până se face ditamai bulgăroiul, bun să se vadă de pe lună.

LATER EDIT: Surse demne de încredere de la operatorii de cablu de la București confirmă: pe raza Năvodariului s-au tăiat cablurile. FIZIC. Patru operatori de cablu afectați.

Un wc care inspiră

foto vc Aceasta nu e o poza cu un om, o oglinda și o floare, ci poza cu o Românie care nu e putrezită chiar în toate cotloanele. Cobor mohorât la spațiul de servicii de la km 207, pe Autostrada Soarelui, pregătindu-mi de la intrare nasul pentru o toaletă publică, așa cum știm cu toții că sunt cele fără taxă. Dar de cum deschid ușa șoc: dau de ceva între florărie și farmacie. Peste tot garofițe și crizanteme. Faianța și gresia strălucesc oglindă de poți să îți faci freza în ele. Domnul Iordan s-a angajat ca om de serviciu și, ce să vezi, lucru șocant, a zis să-și vadă de treabă. A primit să aibă grijă de una din toaletele din spațiile de servicii de pe Autostradă. Un job bagatelă ar zice unii, mai corporatiști. Dar Iordan și-a luat treaba în serios. Veghează la intrare cu mopul la piept, ca un străjer cu halebardă. Cum iese un turist, cum țuști! discret în urma lui să șteargă orice urmă. Și, ca să fie frumos și să aibă ce pune la oglinzi și la geamuri, a plantat flori pe o palmă de pământ de lângă toaletă de unde umple pahare de cafea pe post de vaze. El e domnul Iordan și e un român care își face treaba. Și asta nu e o bagatelă căci o țară care mai are oameni care își fac treaba nu e o țară putrezită în cele mai mici unghere.

Poate domnul Iordan nu s-a gândit niciodată că ceea ce face el, spălatul ăla de veceuri, are ceva spiritual în asta. Dar are: ne inspiră pe noi ceilalți să nu ne facem meseria de mântuială. Și că există speranță.

Povestea cavalerului fără cap care bântuie România

Acum un sfert de secol, pe 24 decembrie, pe la prânz, se rupsese din cer prima zăpadă. Fulgii se balansau albi deasupra României pentru a ateriza roşii pe asfaltul din cartierul Drumul Taberei din Bucureşti, înmuindu-se în bălţi prelungi de sânge.

povestea-cavalerului-fara-cap-care-bantuie-romania-122-body-image-1419245902
Un bucureştean scuipă pe cadavrele unor militari căzuţi în faţa Ministerului Apărării Naţionale. Foto via Wikimedia Commons

Acolo, în poarta Ministerului Apărării Naţionale, opt bărbaţi îmbrăcaţi în uniforme militare zăceau întinşi pe caldarâm, ciuruiţi de gloanţe. O mie de gură cască se strânseseră în jurul lor ca la circ. Unii, în batjocură, stingeau ţigara de trupurile inerte, alţii scuipau, dar cei mai mulţi doar înjurau:

„Fi-r-eaţ’ ai dreacu de terorişti!”
„Ia uite la ăsta, dom ‘le, ce mutră are, ăsta nu era român, dom’le. Banditul!”

„Banditul” era însă român şi nimeni de acolo, din stradă, nu ştia cu adevărat cum a murit cu câteva ore în urmă. Numele lui: locotenent colonel Gheorghe Trosca. La fel cum nimeni de acolo nu ştia că cel care pusese la cale lichidarea lui era un moş străveziu, care îşi odihnea cu calm oasele pe scaunul ministrului Apărării, în clădirea de lângă. Numele lui: general Nicolae Militaru. Între cel mort de afară şi cel viu dinăuntru existaseră în trecut mai multe legături misterioase.

Cu 11 ani în urmă, generalul Nicolae Militaru conducea Armata a II-a a Republicii Socialiste România şi era în plin avânt al carierei. Era însă un trădător şi avea să fie descoperit în scurt timp. Fusese cumpărat de serviciul de spionaj sovietic şi lucra de zor pentru ruşi. Numai că toată povestea a fost mirosită la timp de spionii români din unitatea specială Anti KGB. Cel care a condus operaţiunea de contra-spionaj era tânărul Gheorghe Trosca. În urma raportului său, Ceauşescu l-a scos pe Militaru din Armată şi l-a umilit, adică i-a dat un post de funcţionar la un minister civil. Un ditamai generalul care condusese sute de mii de soldaţi ajunsese rob hârţoagelor într-un birou prea strâmt pentru mantaua lui.

Trosca în schimb a fost avansat până a ajuns şef de Stat Major în cadrul trupelor de elită ale Securităţii: Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă (USLA). Aici l-a prins ziua de 24 decembrie 1989. Cazul lui Militaru era ştiut de generalii de la vârful armatei de atunci. „Militaru era un tip căruia îi plăcea armata pentru că îl reprezenta în altă ipostază decât cea adevărată: de analfabet cules de pe aici de sovietici şi făcut agentul lor în România”, spunea despre el ultimul ministru comunist al apărării, Victor Atanasie Stănculescu.

trosca
Gheorghe Trosca cu câţiva ani înainte de a fi ucis

Nicolae Militaru a trebuit să se descurce cum a putut timp de 11 ani cu ştampila de terorist. Avusese însă noroc. Ceauşescu l-ar fi executat pe loc, dacă asta nu ar fi atras prea mult atenţia sovieticilor asupra sa. Dar soarta lui Nicolae Militaru avea să îi surâdă din nou, tocmai atunci când i-a surâs cu generozitate întregii Românii. Ceauşescu a fost înlăturat de la putere, iar Ion Iliescu l-a reactivat pe Militaru, numindu-l şef peste Ministerul Apărării. A intrat în studiourile televiziunii române cu pieptul în faţă şi a luat poziţia de erou în faţa camerelor de filmat. A dat vorbire următorului anunţ și a călcat limba română sub şenilele limbii de lemn.

„Stimaţi concetăţeni. Nu puteam să stau deoparte în asemenea momente şi după asemenea crimă care s-a săvârşit în Republica Socialistă România. Îmi pare rău, nespus de rău, că în această crimă a fost atrasă şi Armata Română. Opriţi măcelul, daţi ordine, opriţi măcelul, dacă s-a făcut crima până acuma, opriţi-o, indiferent (sic!) ce s-ar întâmpla, nu mai trageţi!”

La doar o zi după acest apel la oprirea măcelului, generalul Militaru avea să fie arhitectul celui mai bine mascat măcel comis de soldaţi asupra soldaţilor, măcel în care avea să piară tocmai duşmanul lui numărul unu: Gheorghe Trosca.

23 decembrie 1989. Nicolae Militaru se mutase în biroul din Ministerul Apărării Naţionale. Curajosul om de armată, bravul general Militaru chemase să-i apere clădirea în care lucra atât de multe trupe, încât soldaţii se călcau în picioare din lipsă de spaţiu. O singură clădire era vegheată de jur împrejur de 2 200 de soldaţi, 63 de tancuri și 50 de transportoare blindate. Mai exact, conform unui raport al procuraturii militare, erau acolo atâtea trupe în jurul unei clădiri, că puteai să acoperi în caz de război un front de 55 de kilometri. Şi totuşi, Militaru a considerat că nu e suficient şi a cerut ca trupe conduse de colonelul Trosca să vină de îndată să îl scape de duşmani. Pretextul era că nişte terorişti s-ar fi ascuns în blocurile de vizavi. Ordinul avea totuşi o logică: cu teroriştii trebuia să lupte anti-teroriştii, profesionişti special pregătiţi să opereze în condiţile în care inamicul stă ascuns printre potenţiale ţinte inocente.

Trosca şi-a făcut datoria şi a plecat imediat la drum însoţit de o trupă de zece uslaşi în două A.B.I, nişte maşini de teren ARO modificate şi dotate cu un blindaj uşor. Înregistrările radio de atunci îi surprind vocea lui Trosca în timp ce se îndrepta cu toată viteza spre Minister. De la dispecerat primise noi instrucţiuni. Trebuia să ia pe traseu un domn Ionescu:

Dispecerat: Să opriţi la staţia de metrou Armata Poporului şi să luaţi pe domnul Ionescu de la Consiliul Salvării Naţionale.
Trosca: Am înţeles!

„Domnul Ionescu” era de fapt un nume fictiv folosit de un revoluţionar, Constantin Isac, unul din bucureştenii aflaţi în prima linie a Revoluţiei în aceste zile. Isac era membru al Frontului Salvării Naţionale şi printre primii care au reuşit să intre în Televiziunea Română când a fost cucerită. Aceste imagini filmate în studioul patru al televiziunii îl surprind pe Isac în dreapta lui Mircea Dinescu, la primele ore de la răsturnarea regimului.

povestea-cavalerului-fara-cap-care-bantuie-romania-122-body-image-1419249581
Constantin Isac, martor cheie la măcelul de la MAPN. Fotografie de Alex Nedea

După ce misiunea de preluare a lui Ionescu a fost încheiată, cele două A.B.I şi-au continuat drumul spre minister, recepţionând indicaţii clare despre cum trebuiau să se poziţioneze odată ajunşi acolo, în aşa fel încât militarii să nu îi confunde cu forţe inamice inexistente. Probă indubitabilă stă astăzi înregistrarea convorbirilor radio de atunci, aflate în dosarul Procuraturii Militare.

Dispecerat: De acolo plecaţi în continuare până spre gardul Ministerului Apărării Naţionale şi să opriţi în spatele ultimului tanc!
Trosca: Am înţeles!

În timpul acesta şi trupele de la Ministerul Apărării aşteptau sosirea colegilor de la trupele antitero. Mărturie stă declaraţia dată ulterior Procuraturii Militare de cel care organizase paza ministerului, Mircea Zătreanu, șef birou regimente la Marele Stat Major al Armatei:

„Aflasem că vor sosi de la U.S.L.A trei echipaje, care împreună cu cadre din Marele Stat Major vor organiza scotocirea clădirilor din jurul MAPN şi cimitirul Ghencea, de unde se trăgea, şi că au fost luate măsuri de primire a echipajelor respective fără a se produce incidente”.

Convins că vor fi aşteptaţi de armată, Trosca îşi conduce camarazii spre poarta ministerului cu gândul doar la terorişti, nu şi la soldaţii din tancuri. „Era o atmosferă de încordare. Trosca îmi spunea că a aflat că teroriştii au TAB-uri şi că nu se pot bate cu ei de la egal la egal, întrucât maşinile lor erau – nu am să uit niciodată cum s-a exprimat – nişte cutii de conservă. Erau nişte ARO cu o tablă puţin mai groasă decât la o Dacie”, îmi zice Ionescu acum.

„Simt şi acum sângele cald pe mână.”

Băieţii din trupele speciale au ajuns la destinaţie şi au găsit exact dispozitivul descris prin staţie de colegii din dispecerat. Au oprit în spatele ultimului tanc şi au aşteptat ca soldaţii să vină să îi preia. Până aici lucrurile păreau limpezi. Dar ceva se întâmplase între timp. Niciunul dintre soldaţii care îi chemaseră să îi ajute la scotocirea blocurilor nu venea.

Tancul din faţă lor stătea nemişcat ca un uriaş adormit. Deodată liniştea nopţii a fost ruptă de o rafală de mitralieră care a muşcat metalic caroseria ABI-ului în care se aflau Isac şi Trosca. „I-a rănit pe cei din spate. Au început (n.r. să strige): «Aţi tras, ne-aţi rănit.» Unul era rănit la bărbie şi celălalt la umăr. Ştiu că am pus mâna pe ei, m-am umplut de sânge. Simt şi acuma sângele cald pe mână”.

Imediat, Gherghe Trosca îşi dă seama că i s-a înscenat ceva şi pune mâna pe staţie. Convorbirea e greu de descifrat, din cauza ropotelor de mitralieră din fundal, dar se aude clar comanda din dispecerat către 153, indicativul echipei lui Trosca, iar şi mai clar se aude înjurătura lui Trosca la adresa celui care a înscenat ambuscada.

Dispecerat: 153, Retrageţi-vă! Retrageţi-vă!
Trosca: Să se comunice prin radio!… Dacă ne retragem, ne facem praf!
….
Trosca: …tu-i dumnezeii mamii lui să-i fut eu ţara!

Aceasta este ultima din extrem de puţinele înregistrări care s-au mai păstrat din acea noapte. O mare parte din banda magnetică ce conţinea conversaţiile care ar fi putut fi relevante în descifrarea incidentului din acea noapte au dispărut în mod misterios din arhiva Securităţii.

Constantin Isac povesteşte că, ulterior acelei comunicări, dispeceratul le-a spus că cei de la minister au fost informaţi că tancul din faţă îi va conduce în unitate. Cel din capul coloanei U.S.L.A trebuia să facă mai întâi două semnale luminoase cu farurile. „Am făcut semnalul stabilit, tancul din faţă ne-a răspuns cu acelaşi semnal, dar în loc să ne conducă, din stânga noastră a început un tir bezmetic, trăgeau ca la balamuc în noi, aşa că i-am spus lui Trosca: «Jos, că ăştia ne omoară!». A coborât Trosca primul. S-a oprit în dreptul roţii din spate, iar eu m-am ascuns la picioarele lui”.

Isac a aşteptat ca mitraliera de pe tanc să intre în unghi mort şi ăla a fost momentul când s-a despărţit de colonelul Gheorghe Trosca. A luat-o la fugă spre o Skoda sub care s-a ascuns până când apele s-au liniştit şi a scăpat cu viaţă. În schimb, a apucat să vadă la lumina trasoarelor cum Trosca s-a îndreaptat spre al doilea ABI. „A apucat să bată în portieră, să-i deschidă colegii. Apoi am văzut cum de pe tanc au coborât soldaţi care au venit la el şi l-au împuşcat de aproape”.

Mărturia lui Isac nu e singura care arată că moartea lui Trosca a adus mai mult cu o execuţie. În presa de după Revoluţie au mai existat informaţii similare răsuflate de la serviciile de informaţii care vorbeau despre soldaţi care au ieşit din unitate şi i-au împuşcat de aproape pe cei care au supravieţuit rafalelor de pe tanc.

povestea-cavalerului-fara-cap-care-bantuie-romania-122-body-image-1419246077
Autovehiculul cu care au circulat Isac şi Trosca. Captură video: Laurenţiu Gâlmeanu

Mărturiile luate de istoricul Alex Mihai Stoenescu întăresc ideea unui asasinat. În vreme ce de afară se auzea cum uslaşii erau măcelăriţi, în biroul lui Militaru erau Ion Iliescu, generalul Victor Atanasie Stănculescu, colonelul Gheorghe Ardeleanu, comandantul Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă şi şeful lui Trosca, şi locţiitor al şefului Inspectoratului General al Miliţiei, Romeo Câmpeanu.

Victor Atanasie Stănculescu, fostul şef al Armatei : „Militaru a fost un tip răzbunător. Locţiitorul Trosca nu avea ce să caute în ABI de intervenţie. Militaru s-a opus: nu, să vină încoace să dovedească acum că este de partea noastră. Când au raportat că au ajuns la linia de tramvai, le-am spus să nu vină! Era noapte deja, nu aveam legături, eram vai de capu’ nostru. Când am auzit lovitura de tanc care a călcat ABI-ul, le-am spus: Domnule, v-am zis că nu trebuie să vină. Iar el a răspuns: «Lasă, domnule, la război ca la război».

Romeo Câmpeanu: „Tot asasinatul s-a auzit în staţie, în biroul lui Militaru. L-am auzit pe Trosca urlând: «Tovarăşe ministru, daţi ordin să nu mai tragă!». Şi atunci Militaru s-a ridicat şi i-a spus: «Băi Ardelene, tu ştii că noi suntem pe front şi pe front lumea mai şi moare!?» Ardeleanu a început să plângă: «Mi-aţi omorât oamenii…»”

Aşadar în birourile de la minister lucrurile erau cât se poate de clare: U.S.L.A.-şii de peste noapte fuseseră masacraţi de armată. Nu era vorba de niciun terorist, ci de soldaţi nevinovaţi veniţi în sprijinul camarazilor lor. Dar în mod cinic, militarii de la poartă au fost lăsaţi mai departe să creadă că au masacrat terorişti adevăraţi. Imaginile filmate a doua zi arată batjocura la care erau supuse trupurile bărbaţilor care lăsaseră orfani, înainte de Crăciun, 11 copii.

Am stat de vorbă cu cel care a fost printre primii operatori care au ajuns la locul incidentului a doua zi. Este un cameraman al Televiziunii Române, Laurenţiu Gâlmeanu, un jurnalist marcat şi astăzi de cele văzute atunci.

„Când am ajuns acolo, sângele încă nu se uscase. Era prima oară când eram supus unui asemenea stres. Au fost două categorii de stres: una pe care o poate înţelege oricine – să vezi oameni făcuţi bucăţi şi a doua: se spune că locurile păstrează energiile evenimentelor petrecute în trecut. Eu atunci filmând şi mergând printre cadavrele oamenilor ălora, am avut un singur sentiment: de părere de rău. În ciuda oamenilor care vorbeau de pe margine, care strigau că ăia sunt terorişti, eu simţeam că sunt nevinovaţi. Ulterior, aveam să aflu că oamenii aceia chiar erau nevinovaţi, iar ce simţisem eu atunci era foarte corect”.

Gâlmeanu ţine minte şi cuvintele scrise extrem de drept de cineva cu creta pe blindajul celor două ABI: „Teroriştii”. „Era scris prea frumos şi prea cursiv, de o mână foarte sigură şi calificată în ale scrisului. Dacă pe mine mă pui să scriu cuvântul ăsta în condiţiile date, crede-mă că nu o să arate aşa bine, chiar şi cu tipar de mână cum se zice”.

La fel ca oamenii din stradă, presa de atunci era lăsată şi ea să creadă ce trebuia să creadă. Că a avut loc o mare izbândă a armatei conduse de Militaru asupra duşmanilor.

România liberă, scriind despre masacru, titra glorios: „Nimicirea gorilelor mercenare!”

povestea-cavalerului-fara-cap-care-bantuie-romania-122-body-image-1419246318

Iar mai apoi avea să relateze, jenant, despre cum militarii s-au întâlnit cu cei care au supravieţuit măcelului din ABI:

„Am avut prilejul să îi cunosc pe ei, pe teroriști. Stau pentru prima dată de vorbă cu unul în carne şi oase, la punctul de prim ajutor organizat în minister. E pansat la gât, şade pe podea sprijinindu-se în mâinile întinse pe lângă corp. Faţa lată, fălcile puternice, gât gros de luptător, spatele – ca un zid. Deşi este rănit, toată faţa sa exprimă forţă brutală, siguranţa odioasă a lipsei de suflet, a absenţei conştiinţei. Susţine că a venit în timpul nopţii să ajute armata. Nu recunoaşte cu niciun chip că a venit cu gânduri rele”.

Cel încondeiat de presă era rănitul Ştefan Şoldea, singurul care a scăpat cu viaţă din cel de-al doilea ABI. Mărturia lui, dată mai apoi ziarului Zig Zag în aprilie 1990, nu a fost crezută de nimeni multă vreme. Iar generalul Nicolae Militaru, deşi ştia că el îl chemase să îi apere posteriorul neînfricat, l-a tratat ca pe un terorist şi prizonier de război.

„Un grup de militari m-au luat, m-au legat şi m-au torturat. Am fost supus unui interogatoriu la care a asistat şi generalul Militaru. Toată noaptea dinspre 23 spre 24 am stat legat, fără niciun ajutor medical, fără mâncare. Simţeam glonţele în plagă, sângeram”.

Şoldea a fost lăsat aşa, cu o gaură în gât, timp de zece zile, cât a fost anchetat de Militaru şi ai lui.

DEZNODĂMÂNT

Nicolae Militaru. Multă vreme nimeni nu a îndrăznit să ridice cu adevărat problema carnagiului de la MApN. În primii ani de la revoluţie, în presă apărea rar despre ce s-a întâmplat acolo. Și mai rar nu era prezentată versiunea oficială: că teroriştii au atacat ministerul. Aşa că Militaru a trăit liniştit şi netulburat de nimeni. Participa la talk-show-uri de televiziune despre cum a făcut el eroic Revoluţia. În 1996, cinstitul Militaru chiar s-a înscris în cursa alegerilor prezidenţiale. Un sfert de procent dintre români l-au şi votat. A murit la scurt timp după scrutin. De cancer.

Constantin Isac. Fiind martor cheie al incidentelor de atunci, cineva a avut grijă să-i facă viaţa grea. Povesteşte că, pentru că a încercat să spună adevărul despre ce s-a întâmplat în faţa MApN, a fost bătut, iar familia i-a fost ameninţată. „Mult timp am primit în miezul nopţii telefoane şi o voce de bărbat râdea. Doar asta făcea: râdea”.

Dosarul penal. Procurorii s-au făcut că anchetează masacrul de la MApN, aşa cum s-au făcut că anchetează toată Revoluţia Română. Bineînţeles că nu a fost găsit niciun vinovat, iar totul a fost pus pe seama următorului fapt: „Deschiderea focului s-a făcut cu uşurinţă, sub imperiul reactivităţii particulare, prilejuite de situaţia tensionată”. Iar procurorul a crezut şi el „sub imperiul reactivităţii particulare”, doar varianta militarilor care au tras: ABI-urile „s-au infiltrat” în dispozitivul de apărare şi soldaţii au văzut că s-ar fi tras focuri de armă. Tanchiştii au primit direct ordinul de „nimicire prin foc şi călcare cu şenile” de la superiorul direct, un anume colonel Safta. Safta a fost răsplătit ulterior, fiind ridicat la gradul de general.

povestea-cavalerului-fara-cap-care-bantuie-romania-122-body-image-1419249515
Globuri de Crăciun în Cimitir. Foto Alex Nedea

Morţii. Am ajuns în Cimitirul Eroilor Revoluţiei pe 12 decembrie, iar toate mormintele celor de la U.S.L.A, fără excepţie, aveau flori proaspete, semn că rudele bătătoresc cărările de acolo şi acum, la 25 de ani de atunci.

Opt familii au fost distruse pe viaţă în Ajunul Crăciunului. Unsprezece copii şi-au pierdut taţii.

povestea-cavalerului-fara-cap-care-bantuie-romania-122-body-image-1419249620
Ion Muicaru, 36 de ani, avea cinci copii, doi băieți și trei fete care au rămas în grija mamei şomere.
povestea-cavalerului-fara-cap-care-bantuie-romania-122-body-image-1419249640
Eugen Trandafir Cotuna, 37 de ani, avea doi copii.
povestea-cavalerului-fara-cap-care-bantuie-romania-122-body-image-1419249663
Emil Oprea, 33 de ani, avea un băiat.
povestea-cavalerului-fara-cap-care-bantuie-romania-122-body-image-1419249681
Constantin Florin Surpăţeanu, 27 de ani, avea un băiat.

Pe crucea unuia dintre eroi cineva a sculptat în marmură următoarele cuvinte: „O viaţă nu valorează nimic, dar nimic nu valorează cât o viaţă de om”. Generalul Nicolae Militaru nu a reuşit să citească decât până la „dar”. A lăsat în stradă opt zile cadavrele celor ucişi de militarii lui.

Trupul lui Trosca a fost decapitat, iar capul – suit pe osia unui A.B.I răsturnat, spre satisfacţia trecătorilor. Un necunoscut i-a pus în batjocură o ţigară în colţul gurii. O imagine odioasă ascunsă bine într-o Românie adormită şi manipulată. Poate că, măcar acum, în visele acestei ţări, capul lui Trosca ar merita să bântuie vinovaţii, ca în cel mai negru coşmar. Din când în când ar trebui să deschidă ochii şi să vorbească cu o ţigară neaprinsă în colţul gurii despre cum noi, ceilalţi, cei vii, de 25 de ani ne-am tot scuipat eroii şi ne-am lins criminalii.

Textul integral şi înregistrările Audio cu Trosca le găşiţi pe site-ul pentru care am scris această poveste: vice.com

Cum îşi cumpără politicienii cu banii noştri locul în Rai

foto popi unu
Foto si colaj Mircea Topoleanu/ Vice.com

„Trebuie să mărturisim că în sufletul unui ortodox nu trebuie să fie vicleşug. Să votăm Viiictor Pooonta”. Din faţa altarului, un preot îşi prelungeşte vocalele de parcă numele premierului se încâlceşte în barba lui deasă şi nu vrea să iasă deodată „Viiictor Pooonta”. În dreapta are o uite-aşa-de-mare cruce din aur, bună de topit şi de construit din ea trei orfelinate.

Suntem în ultima săptămână de campanie, iar Biserica Ortodoxă Română (BOR) pare că s-a transformat în icoană făcătoare de preşedinţi. În mod oficial BOR interzice cu desăvârşire propaganda politică în Casa lui Dumnezeu. Scrie​ negru pe alb în legile lor interne, că nu îi este permis „clerului ortodox să desfăşoare activităţi cu caracter partinic în comunităţile de credincioşi pe care le păstoreşte”.

Şi totuşi, în această campanie, capii bisericii par să fie păstoriţi bine nu numai de Cel de Sus, dar şi de cei de sus, de la Guvern. Aşa că, atunci când e vorba de politică, se comportă de parcă ar trece printr-o exorcizare. Nu au voie să muşte din măr, dar o mână nevăzută şi a dracu’ le bagă tot pomul în gură.

Mărul 1: Părintele duhovnic Sebastian de la Mănăstirea Teghea propovăduia pogorârea lui Ponta peste ţară. Chiar în faţa altarului, sub atenta supraveghere a unui PSD-ist de frunte din judeţ: Mircea Govor, vicepreședintele Consiliului Județean.

Mărul 2: La Mănăstirea Cozia o necunoscută mână smerită împărţea celor care ieşeau de la slujbă bil​eţele pe care scria aşa: „Stimate alegător creştin –ortodox. Când votezi, nu îţi trăda credinţa şi neamul

Mărul 3: Un deputat PSD şi o şefă a PSD diaspora nu au dorit să îşi trădeze credinţa neamul şi şeful de partid şi au fost filmate cum, la slujba de duminică într-o biserică românească din Paris, ţineau la dreapta preotului o liturghie paralelă: haideţi cu noi, să-l ştampilăm pe Viiictor Pooonta-n turul doi.

Mărul 4: Sâmbăta trecută, Prea Sfinţitul Iustin Sigheteanul a prea pomenit tot pe Ponta. I-a îndemnat pe bine-credincioşi să bine-voteze„un creștin ortodox, care își face semnul Sfintei Cruci”.

La trei zile de la această prea-bine-făcătoare îndemnare politică a preasfinţitului, Victor Ponta a dat şi el ceva la schimb. A făcut semnul sfintei semnături pe un proiect de act n​ormativ care ceda aceleiaşi episcopii mai multe imobile care aparţin de drept statului.

Este cel mai recent exemplu al unei preacurvii fiscale din banii noştri, care durează de 25 de ani: eu – politician pup poala popii şi îi vâr în cutia milei zeci de milioane de euro din taxe, iar popa pupă când trebuie culoarea politică ce l-a milostivit. Susţinerea politică a lui Ponta în bisericile ortodoxe vine după un an bun şi mănos pentru BOR, când Guvernul Ponta a pontat cât trebuie la Biserică. Am încercat să găsesc cele mai relevante documente emise de Ponta în acest an electoral.

Le găsiţi pe toate pe vice.com