Agentul imobiliar 007 case

– Deci cartierul de lux e de la căpiţa de fân, pââână după lanului de porumb

Eram în nămol pââână după genunchi în mijlocul unui câmp de lângă Bucureşti. Beleam ochii la ce îmi arăta preocupat agentul imobiliar, şi el cu nămolul până-n gât.

-Deci lux-lux-lux. Acolo, de la căpiţă, în stânga, va fi grădiniţa, dincolo sediu de bancă. Serios.

Eu nu puteam să văd decât ce era de văzut: păpuşoi – acolo, căpiţă de fân -dincolo. Taică-miu, şi el în mocirlă, se uita blând cum bate vântu-n ştiuleţi. Agentul imobiliar semăna acolo, la foc automat,  şcoli, cabinete medicale, stitale, şosele, poduri, ba şi cluburi de noapte, spitale, filiale NASA, secţii de poliţie. Toate unde stau coceni-n soare. Eu vedeam cel mult un pogon de porumb scump cât o tonă de aur. El vedea cel puţin o tonă de porumb de popcorn pentru viitorul cinematograf.

-Aici va fi şosea. Bulevard. Serios. Din fonduri e-u-ro-pe-ne!

Adică un fel de Magheru de Tărtăşeşti. Eu păşeam pe drumul acela ca într-o mlaştină. Fleoşc-fleoşc Taică-miu păşea pe drumul acela ca într-o mlaştină. Fleoşc-fleoşc. Numai agentul păşea de parcă se plimba agale pe bulevardul din capul lui. Degeaba făceam eu apel la raţiune. El nu şi nu. Zonă în dezvoltare, investitori străini, rahat prăjit. Îşi bătea joc de timpul nostru. Îmi venea să îl trimit la promenadă pe burtă pe bulevardul pe care îl vedea el, respectiv pe câmpul pe care îl vedeam eu.

Asta se întâmpla în 2007, când pe toţi ne apucase disperarea că trebuie să ne luăm casă, chiar dacă asta însemna că vor plăti pentru ea şi stră-strănepoţii noştri. Adică îţi luai casă şi puteai să strigi ca Ştefan Cel Mare: „Casa asta nu e a mea, nici a urmaşilor mei, ci a urmaşilor-urmaşilor-urmaşilor.” Disperarea asta a născut o clasă interesantă de băieţaşi care exploataseră prostia sau disperarea unor oameni, numindu-se agenţi imobiliari. Vindeau un metru pătrat de păpuşoi cu 40 de euro, iar la proprietar ajungeau 20 de euro, cam cât era valoarea de piaţă a lui. Aceşti  băieţaşi veneau să îţi arate un teren în maşini scumpe cât trei case din acelea casa la care visai tu. Şi în fiţele lor se regăsesc vieţile a sute de mii de tineri amanetate pe 30 de ani, cu dobândă variabilă.

„Xex cu Monica”

Există oameni printre noi  al căror IQ sfidează până şi inteligenţa unei broaşte proaste. Sau inteligenţa unei broaşte deştepte până la genunchiul ei. Când se va inventa mouse-ul care să identifice astfel de utilizatori  şi să nu funcţioneze în mâna lor, planeta sigur va fi salvată de la pierire, găurile din ozon vor fi astupate de mult, foametea planetară va fi şi ea rezolvată, iar „încălzire globală” va fi cel mult o marcă de calorifere.

Deocamdată nu există un asemenea mouse  şi tot felul de ciudaţi navighează în derivă pe internet şi dau click-uri incontrolabil.  Cine are blog ştie că există o opţiune prin care poţi să vezi ce au căutat pe Google oamenii care au ajuns pe blogul tau.  Iaca ce caută unii  pe blogul meu:

“xex monica gabor”

“poezie fitness”– ce o avea una cu alta?

“dur sex” şi varianta “sex dur” şi varianta “sex dur. com”.in zile diferite

“versuri si poezii sexuale”, deci dacă nu aveţi nişte versuri sexuale, măcar nişte poezii acolo-şea

“beking dex”, trebuie  sa caut în DEX, că nu înţeleg ce înseamnă

„ma doare in cur”. Şi pe doctor.

“sala culturism pentru gay”. Ce dotări o avea o asemenea sală?

“papusi comuflabile”. Cred că voia să scrie “păpuşi confundabile”. Şi varianta „papusa gonflabila comentarii”

Sunt curios la voi ce caută lumea pe blog?

Ce mai mega-benga-ultra-extra-calumea negociere cu statul

Cică jurnaliştii din Suedia sunt cei mai plictisiţi jurnalişti din Univers şi nu numai. Din lipsă de evenimente spectaculoase şi de hoţi, corupţi prodigioşi, articolele lor de primă pagină sunt despre noi cutii la bere şi despre starea schimbătoare a vremii de toamna. În România sigur nu e ca în Suedia. Astăzi am găsit următoarea bazaconie pe un site de licitaţii publice. Pe scurt:  o instituţie a statului a vrut sa faca un dig. A oferit o sumă iniţială şi a aşteptat să vadă care e firma care e dispusă să ridice digul cu cei mai puţini bani. Cum era de aşteptat, că doar e România, nu Suedia,  a fost doar o firma interesată. Firma unui parlamentar. Şi totuşi, chiar şi cu un candidat,  a existat o negociere. O negociere aprigă.  O negociere pe viaţă şi pe moarte, că doar e vorba de banii contribuabililor, banii poporului, banii noştri. Şi iată şi supriza:

Suma iniţială oferită de intitutie pentru ridicarea digului: 2.723.650,00 RON

Suma rezultată în urma negocierii aprinse: 2.723.649,63 RON

Întreaga poveste a celei mai mega ultra benga negocieri din istoria achiziţiilor publice, în curând în Adevărul.

Trista poveste a unui miner care nu dorea să moară

Să te urci în orice tren care se opreşte în staţia ta, indiferent unde duce. Povestea de mai jos e pentru cei care nu ar face-o.

Pe minerul Puşcău l-am întâlnit la 1,2 kilometri în pământ. La „Orizontul doijpe” cum îi zicea beznei de acolo. La aşa adâncime, oamenii nu mai erau oameni. La Orizontul doijpe lumina lămpaşului descoperea galerii ca o mlaştină. Pe la coturi se arcuiau cu târnăcoapele în mâini trupuri de mineri acoperiţi cu cărbune din cap până în picioare. La 1200 de metri în pământ erau temperaturi de 45 de grade. Din pricina asta minerii lucrau în pielea  goală. Nici cizmele nu le ţineau în picioare. Li s-ar fi umplut de transpiraţie într-o jumătate de oră. Şase ore, cât stăteau acolo, ningea cu praf de cărbune în galerie şi totul se aşternea pe corpul lor. Transpiraţia le transforma praful ăsta într-o mâzgă neagră ca bezna. Pasta ca smoala îi făcea invizibili. Doar două culori erau acolo, la Orizontul 12. Negrul beznei şi albul ochilor lor. În asemenea loc lucra minerul Dan Puşcău. Era artificier. Punea dinamita şi bubuia pereţii.

–       Îl cheamă Puşcău şi puşcă-n mina, ha ha ha, râdeau de el colegii, gnomii aceia însmoliţi, slinoşi

Puşcău devenise vedetă printre mineri. Câştigase la Loto vreo două miliarde de lei. În 2005, era o avere. Bani pe care nu i-ar fi strâns, chiar de ar mai fi muncit o sută de ani în mină. Şi, deşi bogat, continua să transpire acolo. L-am întrebat  de ce naiba mai face chestia aia. Putea să îşi facă orice afacere cu banii ăia şi să scape de galerii. Dacă nu îl ducea mintea la un business putea cumpăra măcar o garsonieră şi o închiria. Preţul chiriei era mai mare decât lucrul în mină. I-am zis şi de pericolul din mină. Ce naiba îşi mai riscă viaţa în bomba aia cu ceas, când poate să stea în siguranţă la suprafaţă. Şi atunci mi-a dat următorul răspuns:

-Dacă e, poţi să mori şi pe stradă. Am avut un coleg care a lucrat 25 de ani în mină. Şi nu a păţit nimic. În ziua în care a ieşit la pensie s-a dus să cinstească. A fost la cârciumă, s-a îmbătat clampă, şi a plecat acasă. Pe drum s-a împiedicat şi a căzut cu capul într-o baltă. L-au găsit înecat. Dacă e, poţi să mor şi pe stradă, repeta el convins.

La şase luni după interviul pe care i l-am luat,  în mina Anina a avut loc o explozie. Şapte mineri au murit. Printre ei, şi ortacul Puşcău. Ar fi pus dinamita fără să verifice concentraţia de gaz metan din galerie. Dacă e, poţi să mori şi în mină.

P.S. Când fumam şi mă freca cineva la mentosană că pot să mor din asta, aveam o vorbă: „Dacă e, pot să mor şi pe stradă. Îmi cade o cărămidă în cap şi gata.”

Povestea minerului, scrisă de mine în 2005, o găsiţi aici. Reportajul de la accident e aici

EXCLUSIV:Un deputat şi-a trecut datoriile în contul unor amărâţi din Basarabia

Femeie de serviciu în Moldova, patroana fara sa stie in Romania

Deputatul Costică Mazilu a obţinut contracte grase de la stat, dar pentru a scăpa de datoriile firmelor sale le-a trecut în contul unor amărâţi din Republica Moldova. Un hamal, un şomer şi o femeie de serviciu din oraşul basarabean Orhei, „controlează“ patru firme preluate cu datorii imense de la deputatul Costică Mazilu.

Republica Moldova. Mahalaua localităţii Orhei, 50 de kilometri de Chişinău. Şiruri de case stau cocoşate de-a lungul râului din oraş, gata să o ia una câte una la vale. Ruine din chirpici, găurite, peticite cu cartoane sau placaj, dar cu termopane zidite ţanţoş pe ici pe colo. În asemenea locuinţe stau oameni care rar câştigă mai mult de 50 de euro pe lună. Unii lucrează ca măturători, alţii ca hamali ori ca zileri. În România însă sunt patroni. Deţin fără să ştie companii care, cel puţin în acte, se ocupă de construcţii de clădiri sau de lucrări de geniu.

Maxim Papsev abia a trecut de vârsta majoratului. Are 19 ani. Este hamal în stânga Prutului, dar mare patron în  dreapta. Nu are doar o firmă de construcţii. Are două. Partenerul său de afaceri în ambele societăţi este  Constantin Mazilu (45 de ani), deputat român, coleg de partid cu ministrul Apărării, Gabriel Oprea.  În urmă cu câteva luni, puştiul Papsev a fost băgat în două societăţi de-ale deputatului Mazilu şi a devenit principalul asociat. Ba a fost numit şi administrator. „Nu ştiu cine e Mazilu. Nu am semnat niciun document. Am avut doar o discuţie cu cineva mi-a spus că nu voi avea nicio problemă cu oamenii legii, îl cred pentru că-l cunosc de patru ani. Mi-a spus că totul este legal”, mărturiseşte tânărul hamal. Habar nu are nici ce e aia „administrator”. Are nouă clase.

„Vă salut! La revedere!” Sediul ambelor firme ale basarabeanului hamal figurează şi acum în locuinţa politicianului roman de al cărui nume nu a auzit în viaţa lui. Contactat de „Adevărul” pentru a-l întreba despre noul său partener de afaceri, Constantin Mazilu a început să se bâlbâie. „…Papsev?… Nu ştiu cine e. Ha-ha. Cred că e o greşeală”. Ulterior află de la reporteri că e partenerul său de afaceri. „Aaaa, păi e vorba de două societăţi pe care le-am vândut…”. „Cum l-aţi cunoscut pe domnul Papsev?”, întreabă reporterul. „Nu ştiu să vă dau un răspuns acuma”, răspunde mecanic deputatul.

„Cum vă explicaţi că partenerul Papsev nu a auzit de dumneavoastră niciodată?” „În momentul de faţă nu ştiu să vă dau un răpuns”. „Acum datoriile firmelor sunt preluate de acest Maxim Papsev”, îi comunică reporterul. „Chiar nu ştiu să vă zic în acest moment. Am să verific. Am să revin cu un telefon” promite parlamentarul. Nu a mai revenit cu niciun telefon şi cu nicio precizare suplimentară. Deşi deputatul susţine că firmele cedate nu au avut activitate, datele de la Ministerul Finanţelor îl contrazic. Neovia Company, cea dintâi firmă, a avut activitate în anul 2009, încasând 700 de mii de lei (166 de mii de euro) şi cheltuind de două ori mai mult.

Bilanţurile depuse de la înfiinţare arată că Neovia Company şi Mineral Consulting, firmele deputatului ajunse la hamal, au înregistrat anual datorii care ajungeau şi la 2, 5 milioane de lei (600.000 de euro). În acte par ca două societăţi de care orice afacerist din lume şi-ar dori să scape. Acum două luni, cu o zi înainte de Anul Nou, Mazilu s-a retras în linişte din ambele societăţi, iar asociat unic şi administrator a rămas tânărul basarabean.

Nicolae Vlăduţescu, omul de încredere al deputatului şi fost administrator al celor două firme preluate de hamal, a trântit telefonul în nas reporterilor care încercau să afle ce datorii a lăsat moştenire noului administrator, hamalului de peste Prut. „Dar de ce vă interesează lucrul ăsta? Vă salut! La revedere!”.

Femeie de serviciu cu datorii de 700.000 de euro

Înapoi în Basarabia. Aceeaaşi mahala unde stă Maxim Papsev, aceeaşi stradă. Aici încă mai stă în picioare casa lui Armenac Ghiulumean (21 de ani), şomer. În România, Armenac este asociatul majoritar într-o firmă  care aparţinea unui partener de-al lui Mazilu. La o aruncătură de băţ de casa lui locuieşte şi Irina Pasecinic (25 de ani), femeie de serviciu şi, bineînţeles, patroană în România. Irina a fost băgată în Demetra Construct Srl, o a patra firmă din grupul de afaceri al lui Constantin Mazilu. Pasecinic câştigă 35 de euro pe lună din măturat. Firma preluată de ea avea în 2008 o datorie de 710.000  de euro.Dacă ar fi să o achite, Irina trebuie să măture  gratis fix 1.699 de ani, zi de zi.(continuare)

Deputatul capuşă-Costică Mazilu şi politica banilor de la stat

foto Adevarul\Agerpress

Alex Nedea

„Mazilu asfaltează drumurile din Fârtăţeşti pe banii săi. Popularitatea candidatului PSD, în creştere”. Aşa titra o publicaţie locală – trompeta lui Constantin Mazilu în timpul campaniei electorale din 2008. Vâlceanul îşi băgase excavatoarele în colegiul unde avea să candideze ca parlamentar şi promisese asfaltarea gratuită a drumurilor. Mişcarea politică l-a făcut pe Mazilu deputat.

Un an mai târziu, firma sa a primit de la Consiliul Judeţean Vâlcea 3 milioane de lei (720.000 de euro) pentru asfaltarea unor drumuri din aceeaşi comună Fârtăţeşti. Iar Consiliul Judeţean era condus de colegul de partid al lui Mazilu, Ion Câlea. Investiţia electorală din campanie îşi începuse amortizarea.(continuare)

Ai biem un şiai? Ce poate face un ceainic basarabean!

Trupă de drumari din Orhei. Unu e la ceainic, ceilalţi cinci îl păzesc pe tuşă să nu dea în clocot.(Foto Adevărul Moldova)
Trupă de drumari din Orhei. Unu e la ceainic, ceilalţi cinci îl păzesc pe tuşă să nu dea în clocot.(Foto Adevărul Moldova)

Colegiii de la Adevărul Moldova mi-au trimis această fotografie din oraşul Orhei. Nu, nu e varianta moldovenească a englezescului „to have a cup of tea”. Straşnica trupă de drumari din imagine ar trebui chemată urgen în România să se apuce de  Autostrada Bechtel. Pun pariu că dacă îi lăsăm să-şi facă treaba, tot termină autostrada mai repede decât americanii aia mâncatori de fonduri aiurea. Şi asta doar cu un ceainic şi cu răbdarea lor caracteristică.