Cum m-am împiedicat în lungul nasului

 În copilărie, părinţii m-au dus la Judo într-un club din Iaşi care, probabil, mai supravieţuia din vânzarea la fier vechi a halterelor din fostele săli de forţă. Antrenorul m-a luat de mână, m-a dus în biroul lui şi a scotocit printr-un maldăr de cârpe ce fuseseră o dată chimonouri ca să îmi găsească şi mie un echipament mai de bogdaprosti. Mi-a extras cu vârful degetelor nişte pantaloni care abia îmi ajungeau până la genunchi. Apoi –  o bluză cu zece numere mai mare. Mânecile îmi atârnau în podea de parcă eram o stafie cu cearşaf în cap. Dar elementul de bază, totemul preţios care mi-a luat atunci ochii, era centura. Una la fel de jerpelită precum echipamentul, dar care avea o calitate de neignorat: avea importanta culoare verde. O culoare pe care o purtau doar cei avansaţi, nu un nepriceput ca mine. Antrenorul mi-o dăduse din start nu pentru că văzuse în mine un geniu care trecuse din oficiu peste culorile alb, galben, portocaliu. Ci, din lipsă de dotări, mai avea centuri doar pe verde.

După doi ani de tăvălit prin competiţiile regionale m-am calificat la Campionatul Naţional. Lucru important pentru Club, pentru că antrenorul petrecea peste program ore întregi doar cu mine în sala de antrenament. Erau momente când mă simţeam ca în filmele cu karate – un Bruce Lee antrenat de maestrul lui bătrân în lumina unui apus de soare.

Zbang!

În ziua competiţiei, mi-am înfăşurat atent centura verde în jurul unui echipament nou-nouţ cumpărat de Club special pentru competiţia naţională. Cred că s-au gândit cei din conducere că nu pot trimite puiul ăla de moldovean la Bucureşti îmbrăcat în nădragii aia de LolekşiBolek, să zică lumea că noi ăştia de la Iaşi ne antrenam doar pe iarba de pe malul Bahluiului. Centura îmi rămăsese aceeaşi: verde şi rufoasă.

În sala competiţiei mi-am zărit într-un colţ viitorul adversar. Un băiat din Focşani care purta o „umilitoare” centură albă. Mi-am înfipt şmechereşte degetele mari în centura mea de avansaţi şi m-am dus plin de sine, cu burta înainte, spre adversar. L-am întrebat aşa,  privindu-l dintr-o parte: „Tuuu… de când faci Judo de ai centura asta?”. „Eeee. De puţin timp”.

A bătut gongul, am intrat amândoi pe saltea. Conduceam detaşat la puncte şi mai erau câteva secunde până să înving. Dar m-am trezit deodată cu pâmântul învârtindu-se în jurul meu şi zbang! Am aterizat, şi eu şi centura mea mea verde, fix pe podea: îmi dăduse Ipon – varianta în Judo a knock out-ului din box.

Mi-am dat seama chiar de atunci că eu nu mă împiedicasem într-o schemă complicată a adversarului. Doar că, din momentul în care primisem centura aceea verde, nu îmi mai vedeam  lungul nasului.

La 20 de ani de atunci, Clubul Român de Presă m-a premiat pentru cea mai bună anchetă din presa scrisă. Promit să nu mai repar greşeala din copilărie şi să nu mă mai împiedic din greşeală în propria-mi centură verde. Premiul de la CRP îmi confirmă faptul că nu mai sunt la categoria debutanţi. Dar promit să îmi văd mai departe de treabă cu modestie şi decenţă.

PS: Şi păntru duşmanii mei, o precizare: textul ăsta l-am  scris nu pentru că simt nevoia să-mi prelungesc gloria de la CRP, ci m-au pus cei din conducerea ziarului să scriu o pastilă despre premiu, pentru revista internă a companiei

Anunțuri