“Şăzi blând, flăcău!”. Mic îndrumar jurnalistic pentru judeţul Vaslui

 Vasluiul este pentru reporter ceea ce este Marte pentru NASA. Aşa zic acum când mi s-a uscat noroiul judeţului de pe ciubotă. Adică glodul.
Am căutat acolo un sat care pe hârtie părea o oază de civilizaţie: investiţii de milioane de euro din fonduri europene pentru drumuri, canalizare, apă curentă, grădiniţe şi câte şi mai câte. Bine, nu ne-am fi gândit că locuitorii satului, pe numele lor săteni, au devenit peste noapte corporatişti. Că umblă deja la cravată şi sunt oameni ocupaţi, care abia îşi  fac timp să mai intre pe înserat în pub-urile locale să servească, cinstit, o apă plată cu lămâie. Nici nu ne închipuiam că locuinţele cu o singură cameră, din chirpici, a unor zgârie-brânză au devenit peste noapte zgârie-nori. Dar totuşi speram la o localitate cel putin decentă. Curată. Poate chiar, pe a locuri, cochetă.
Un cal putere, 4×4
 La intrarea în sat, în mijlocul unei mlaştini ai cărei afluenţi erau chiar uliţele, ne-a lovit o imagine. O imagine care mi-a adus aminte de la sine de un cadru din copilărie, pe care l-am văzut la televizorul alb-negru Snagov. Un apaş suit pe un cal, încadrat de lumina surdă a unui soare în nori, privea din depărtare, duşmănos şi misterios, la noii veniţi pe teritoriul său. Noi fiind acum nişte noi veniţi  nu aveam în faţă un apaş, ci un vasluiaş. Iar vasluiaşul nostru deţinea o marcă de cal specială, capabilă să se deplaseze  jumate afundată în mocirlă, fără să patineze şi fără să se împotmolească. Mârţoaga era un fel de 4×4 în lumea cailor. Şi după cât de bine îi numărai  coastele, părea că nici nu consumă mult combustibil. O afacere!
 O fiţă: „Fi-ţ-ar băutura, să-ţi fie”
Aveam să constatăm în orele următoare că satul dispunea nu doar de un călăreţ. Ci de o adevărată divizie de cetăţeni călare. O cavalerie de Vasile şi de Ion. Scheletele acelea învelite în piele de cal şi numite generic cai  tropăiau toată ziua. Mă rog, impropriu spus că tropăiau prin noroaiele alea. Cel mult ploescăiau. Acolo caii nu merg la trap, ci la pleosc. Dacă nea Ion are treabă până la primărie- ţuşti pe cal. Trebuie să te duci să duci de mâncare la vreun unchi- pui ghiozdanul cu merinde în spate şi “Diii, talane!”. Te duci că îţi iei copii de la “grădi”, pui hamurile. Mergi la şoping la „Magazin Universal”, porneşti din grajd. Numai la cârciumă nu ştiu de ce, sătenii de acolo nu îşi luau calul. Probabil că, la ce relaţie solidă s-a format între animal şi stăpân, le e teamă că intra peste ei calul în cârciumă şi  îi trimite acasă în palme. Citez:”Zbam- zbam, ‘ţi-ar băutura, treci la copchii acasă”. Încheiat citatul.
Nu e nici un UE
Aveam să aflăm la faţa locului, de la un domnul viceprimar, unde erau investiţiile Uniunii Europene. Mă rog, doar jumătatea superioară a domnului viceprimar stătea de vorbă cu noi. Jumătatea inferioară a edilului era afundată în noroi, deci nu a putut fi prezentă la discuţie. Dar să îi dăm domnului vice cuvântul:
„Investiţiile noastre în asfalt sunt pe dealul acela. În vedeţi? Însă sunt de părere  că nu putem ajunge până acolo din cauza drumurilor”. Am fi luat şi calul numai să filmăm investiţia, bat-or norocul. Ba şi pe Bator al  Fefeleagăi.  Am luat totuşi maşina. Şi as patinând. Viceprimarul, mic pe bancheta din spate.  Avea un ochi închis de parcă ar fi aşteptat o lovitură de pe undeva. Cu celălalt se uita îngrozit  la ceafa şoferului: „Şăzi blînd flăcăule, că ne ducem în prăpastie”. Ar fi fost chiar trist ca tocmai aderarea la Uniunea Eupeană să îi aducă vicelui o derapare de toată frumuseţea. Sau, ia stai, că sună bine:  Deşi România a aderat la UE, satul lui a derapat spre NU E.