Moartea de pe Twitter. Sângele vecinilor şi maidanul românesc

Olesia Zhukovskaya, din Kiev,  este supărată pe preşedintele ei. Are 21 de ani şi o viaţă în faţă. O viaţă pe care ar vrea să o trăiască altfel.” Libertate!”. „Uniunea Europeană!”. Lucruri din astea. De dimineaţă Olesia şi-a luat geaca cea groasă, de iarnă, peste care şi-a tras tricoul alb. Acel tricoul alb pe care a imprimat o cruce roşie. E studentă la medicină. Şi paramedic. A plecat  în piaţa unde este „EuroMaidanul” să strige  şi să salveze vieţi. Pe seară Victor Yanukovici, preşedintele ei, se pregăteşte să ţină un discurs.

Olesya Zhukovskaya, înainte de a fi împuşcată
Olesya Zhukovskaya, înainte de a fi împuşcată Foto:Twitter

Victor Maghear, din Cluj, este supărat şi el pe preşedintele lui . Are 85 de ani şi o viaţă în care mai nimic din ce visa în tinereţe nu s-a împlinit. A fost deţinut politic pentru că s-a împotrivit. Acum se împotriveşte iarăşi, poate puţin mai naiv şi chiar nostim în demersul lui. Iată-l pe domnul Maghear aranjându-şi în propria oglindă puloverul de duminică cu care vrea să iasă să protesteze.  Pe la prânz  preşedintele lui se pregăteşte să ţină un discurs.

victor maghear
Victor Maghear Foto Antena 3

Miroase a sânge şi a cauciuc ars în EuroMaidan. Dacă moartea ar avea miros, cauciucul ars şi sângele ar fi ingredinetele principale de parfum. S-a tras. S-a tras în oameni. Copii, tineri, bătrâni, femei, bărbaţi, medici, jurnalişti. Pe asfalt râurile uscate de sânge nu se mai văd pentru că a nins peste ele cu un strat gros de cenuşă. Olesia Zhukovskaya e acolo. Cu casca de skior pe cap. Pe frunte îi stau ochelarii de schior. Cine a fabricat acei ochelari sigur nu s-a gândit la ce vor ajunge să fie folosiţi : pentru a proteja de gazele lacrimogene din capitala unei ţări est europene.

E atmosferă plictisitoare în sala de conferinţe din Cluj. Jurnaliştii cască. Angajaţii statului stau aşezaţi cu agende în braţe. Când bâţâie din picior, când se lasă pe spătare scârţâind, trosnind din şale. Trian Băsescu vorbeşte lucruri plicitsitoare. Victor Maghear protestează. “Huo Băsescu!”. E singur.

În Kiev tot cimentul arde. Tot betonul arde. În vuietul focului se aude un ecou. Un poc ! surd ca o palmă dată peste o pătură. Poc! Un glonte îi nimereşte Olesiei fix mijlocul gâtului. Încearcă să nu intre în panică. Îşi aminteşte de tot ce ştie ea de la cursurile de paramedic : primul ajutor la plagă împuşcată. Cu dreapta îşi presează rana să nu îi ţâşnească râul de sânge care să scoată din ea toată viaţa stârnsă în 21 de ani. Cu mâna stângă însă, ei bine, cu stânga scrie de pe telefonul ei alb pe Twitter : « Mor ». Are 21 de ani, e din generaţia Twitter. Generaţia care tăieşte pe Twitter şi iată că şi moare pe Twitter.“Libertate ! »

Olesia Zhukovskaya

Libertate striga şi Victor Maghear în tinereţe. Acuma strigă tot libertate. Dar uşor caraghios în demersul lui. El e însă cât se poate de serios şi de convins. „Libertate!” E program pe seară la televizor şi Maghear e la ştiri pentru că a fost luat pe sus şi scos din sala de conferinţe . Victor Maghear, 85 de ani, are şi el un mesaj scurt pe care nepoţii lui l-ar putea trece pe Twitter, pentru că încape: « Români, ieşiţi în stradă ! »

În Ucraina sute de mii de oameni au ieşit în stradă să moară pentru că nu mai suportă clasa politică. În România Victor Maghear e ultimul român care a strigat în stradă împotriva unui politician. Maghear face parte din generaţia luptătorilor din rezistenţa anticomunistă din munţi. Camarazii lui, tineri pe atunci ca Olesia Zhukovskaya, au murit pentru că nu le plăcea de cine a ajuns la putere.  Noi astăzi ori avem o clasă politică simpatică, ori  suntem cu toţii o generaţie greşită. O generaţie care nu moare pe Tweeter, ci doar se omoară de indignare  pe Facebook.

Mă gândesc că dacă generaţia lui Maghear, a luptătorilor din munţi,  ar mai fi fost încă în putere, mult deranj ar fi fost astăzi pe străzile Bucureştiului.

Notă: Slavă Domnului că România nu e Ucraina, o țara rămasă undeva în 22 decembrie 1989. Şi bine că noi am trecut deja prin ce trec ei astăzi şi am învăţat că moartea în stradă nu e o soluţie la problemele protestatarilor, oricare ar fi ele.

Alte motive de indignare:

Când nu suntem lăsaţi să trăim. O ţară furată, bună de murit

si

Zăpada, praful din ochi. Ce se întâmplă cu adevărat în România când iarna ninge cu ninsoare

Olimpica și popa. Când vom condamna si preoți pentru malpraxis?

Excesul este măduva din oasele  României. Dar nu trebuie să citeşti pe bloguri această banalitate, o poţi descoperi pe strada ta.

Sigur şi pe strada ta hipermarketul  e gard în gard cu supermarketul care e gard în gard cu gigamarketul. Românului îi palce să bage la burdihan de să-i crape buricul. Dă-i cu pastramă, dă-i cu mici,  dă-i cu bere, dă-i cu 2,5l  la preţ de 2 l, dă-i cu votcă, dă-i cu 1+1 gratis, dă-i cu vin la 5l, 10l,15l, dă-i cu una, dă-i cu alta, dă-i cu leul, dă-i cu banul, până crapă burdihanul .”Iiiihaaa! Bun a mai fost”. Exces.

Sigur şi pe strada ta găseşti  farmacie lângă farmacie. Asta pentru că românului i-a plesnit pipota de prea multe oferte, si-a omorat ficații cu toate porcăriile din super magazine şi acum trebuie să-şi toarne pastile, că doare. Așa că  dă-i cu duodenal acut, dă-i cu plămânal acut, dă-i renal acut, inimal acut, dă-i cu cu una, dă-i cu alta, dă-i cu hapul până crapă capul. Exces.

Sigur şi pe strada ta  găseşti bancă lângă bancă lângă bancă lângă bancă. Asta pentru că românul iși dă seama prea târziu că de fapt nu are bani pentru niciunul din excesele de mai sus. Nici de prea multă băutură, nici de prea multă mâncare, nici de pre multe pastile să trateze preamulta mâncare și băutură. Așa că se prea mult împrumută. Exces.

 Sigur şi pe strada ta găseşti biserică lângă biserică. Asta dintr-un motiv simplu de înţeles: acolo unde e loc de excesul maţului e spaţiu destul şi pentru excesul duhului.

O fată olimpică a dispărut săptămâna trecută. A fugit de acasă la mănăstire. Duhovnicul ei a ştiut tot timpul de intenţiile fetei, dar nu  a anunţat părinţii.  Acestea sunt momentele în care ar trebui să reflectăm la faptul că am ajuns să avem astăzi  în şcoală ore de religie încă de  la şase ani.Anul trecut în timpul unei documentări pe teren pentru o investigaţie pe tema afacerilor pe care le are Biserica cu Statul am găsit într-o grădiniţă un „Îndrumar de spovedanie”. Priviţi cum sună acest material didactic:

indreptar spovedanie

Aceste paragrafe arată exact modul înapoiat, preistoric, în care Biserica vede să facă educaţie. Există vreun studiu ştiinţific privind impatul pe care le au lecţiile de religie asupra copiilor? Ar trebui să existe un asemenea studiu?

Am întîlnit mulţi preoţi cu har, oameni fenomenali lângă care ai avea de învăţat o viaţă, dar acei oameni au meritul că s-au instruit permanent singuri şi nu sunt  neapărat rezultatul unui sistem de educaţie din sânul Bisericii. În sistemul medieval în care se închide Biserica Ortodoxă Română, mulţi preoți pur şi simplu sunt  depăşiţi de societate şi de propriile cunoştinţe.

Omenirea a evoluat continuu în ultimii 2000 de ani şi în toate domeniile. Matematica a evoluat, fizica a evoluat, medicina a evoluat. Am văzut Înaltpreasfinţi care fug la clinicile din Austria la cel mai  mic junghi în cur pentru că acolo găsesc aparatură de ultimă generaţie,  ultrasunete şi lasere. Nu i-am văzut să se limiteze cu smerenie la ce s-a descoperit pe vremea lui  Hipocrat, când se lucra pe bojogi cu  bomfaierul şi bărdiţa.

Și atunci de ce învățămintele unora din aceşti preoți nu evolueaza o data cu vremurile? De ce în învățămintele lor bărbatul încă are dispensă să-și caftească femeia care oricum ar trebui să dispară din peisaj trei zile pe lună fiindcă e „murdară”.

Dacă preoţii lucrează cu mintea omului, de ce nu se introduc în facultăţile de teologie  cursuri intensive de psihologie. Şi mai ales de psihologie infantilă. Unei fetiţe de 16 ani cu o viaţă în faţă şi cu un viitor promițător nu poţi să îi bagi aceeaşi placă pe care o bagi unei babe vesele că mâine are să dea colţu , că va ajunge în Rai și va scăpa de  reumatism.

Istoria ne-a arătat că Biserica nu poate controla o societate dacă nu subjugă conștiințe de la vârste fragede. În perioada de control absolut al ei, școlile erau înființate chiar în mănăstiri. Astăzi pare să asistăm la un contraatac. Cu zeci de ore de religie, școlile par să se transforme cu totul în mănăstiri.

„Nu cumva ai privit cu placere la împreunarea animalelor, câini pisici sau altele?”, ne întreabă îndrumarul de spovedanie, indiferent de vârstă.

Ce se va alege de generaţiile crescute din prima zi de grădiniță cu frica de ” nu cumva”-urile din îndreptarul de spovedanie şi cu teamă de Dracu. Ori nu cumva chiar asta se şi doreşte: o viitoare societate  gata oricând, indiferent de notele obţinute, de olimpiadele câştigate , să-şi abandoneze prăvălia,  şi să fugă la mănăstire să-şi doneze averea şi viaţa.

Oftică şi rahat. De ce nu sunt virtuali reporterii de la Antena 3

Trăsătura definitorie a acestui popor, cea care l-a urmărit ca o fantomă de-a lungul istoriei, nu e ospitalitatea, ci oftica. Nu există cetăţean  în patria noastră care să reuşească prin forţe proprii şi prin talent şi care să nu fie în secunda doi târât prin rahat de concetăţeni mici la stat, la minte şi la medalie. Oftica a izvorât din poporul ăsta încă înainte de a izvorî însuşi poporul. Exemplificare:

Mai intâi, cu două mii şi ceva de revelioane în urmă era un cetăţean pe nume Decebal care avea aur mai mult decât FMI-ul. Atâta aur că făcea salbe la oile din Munţii Orăştiei. Băiatul ăsta, Decebal, avea ceva geniu sub căciula aia a lui cu moţul  pe frunte că s-a apucat şi a cucerit toate triburile din jurul lui, ca să, vorba Regelui, să fie bine, ca să nu-i fie rău. Dar succesul bărbosului ăstuia a atras iremediabil oftica lui bădia Trăian. De ce au barbarii ăştia atâta aur şi eu nu am? Prin urmare bădia Traian, capetenia unui imperiu ajuns rupt în cur, falit şi îndatorat, s-a împrumutat de la prieteni de  nişte bani şi şi-a  cumpărat o şauă de aur, cu fir de mătase cât viţa de groasă  să vină încoa’ că deh! nu se putea prezenta oricum la Bărbosul plin de aur ca ţiganii de la Strehaia.  Şi aşa, din oftica asta ancestrală a lui Traian că Bărbosu are mai mult decât el, romanul a venit ofticat cu armată, a tăiat capul lui Bărbosu, s-a culcat cu  femeia lui Bărbosu care a rămas grea şi l-a născut pe român. Un bebeluş cu pielea zbârcită şi fierea umflată. De oftică.

Au trecut anii peste poporul român. Vreo cinci sute au trecut degeaba.  În vreme ce alte popoare erau la muncă şi îşi clădeau o istorie, o economie şi o armată, românetul, fiul ofticii, freca duda prin codru, fratele lui, cu care stătea la doi mici cu muştar şi o bere la pet. Numai că alţii, turcii, au venit şi  le-au stins grătarul. Ăştia  nu au pierdut timpul şi şi-au văzut de treabă, adică au cucerit pe barba lor şi pe munca lor popoare mici şi ofticate de s-au făcut mari şi puternici. Aşa că atunci când au venit turcii la românii frecători de dudă, otomanii aveau o armată mai mare şi mai tare. Erau mulţi, câtă frunză şi iarbă. Dar erau mulţi pentru că meritau. Că au muncit. Dar românii, care o aveau mică, ce au făcut ? S-au ofticat. S-au ofticat atât de tare că s-au apucat să-şi dea foc la căciulă. La căciulă, la ogoare şi la ţară. Pe principiu, de ce să aibă ei dacă eu nu mai pot să am. Na! paf, foc şi pustiire. Dădeau foc la toată truda lor, ardeau grânele, otrăveau fântânile. În manualele de istorie strategia asta de a-ţi bate joc de munca ta s-a numit  tehnica pământului pârjolit. În realitate, se cheamă tehnica morţii de oftică: dacă nu am eu , să nu aibă nici el. Na-ţ’!Sâc!

Au mai trecut nişte ani şi a venit comunismul. Dar comunismul de ce a venit ? Tot de oftică. Nişte cizmari de prin Scorniceşti mureau de oftică. În jurul mizeriei în care trăiau erau nişte cetăţeni care trăiau în bogăţie. Dar erau bogaţi pe barba lor şi pe munca lor. De pildă, regele Mihai avea un palat penru că strămoşu-său, un neamţ, a avut suficiente coaie să se mute într-o ţară de săraci ofticaţi şi să o ridice din mizerie. Cizmarii din toţi Scorniceştii patriei noastre s-au ofticat tare şi, profitând de un anumit moment slab al istoriei când era răcită şi zăcea la pat, au reuşit să vină la putere. Au confiscat munca ălora bogaţi, au luat palatele. De ofticaţi ce erau s-au şi mutat în ele.

Astăzi, viţa asta groasă de  oftică s-a extins şi roade fierea a zeci de mii de cetăţeni ciudaţi care plâng noaptea pe-ntuneric de ciudă pe succesul altora.

Acum două zile am intrat , alături de alţi colegi de la Antena 3, în finala unui concurs internaţional de film şi televiziune din Statele Unite. Unii spun că e cel mai important pe zona asta. Nu ştiu. Doar că acolo se  înghesuie să participe numai anonimi : CNN, BBC, HBO, National Geographic. Dar în ţara asta nimeni nu are dreptul să reuşească prin muncă fără să se găsească oameni cu medalie mică care să se oftice şi să ne dea preventiv în cap. Unii, de la un site anonim ca blogul meu, reportervirtual.ro, s-au trezit cu fierea dându-le îndărăt pe nas. Fiind atât de mici, nu ar merita nici atenţia mea. Numai că textul nu e scris chiar de oricine. E unul, Adrian Halpert, care a fost directorul celui mai mare cotidian din România, Adevărul, ziar la care am lucrat şi pe care l-am iubit.

Domnul acesta, Halpert, a scris aici o « investigaţie » care demonstrează că noi ne-am cumpărat premiile pe care încă nici nu le-am câştigat. Raţionamentul: există o taxă de participare pe care fiecare concurent trebuie să o plătească, vreo cîteva sute de euro. Trei sute de euro. Poate că celor de la reportervirtual.ro li se pare mult dacă o compară cu veniturile lor din publicitatea pe un an. Dar chiar e o sumă ridicolă.  In mod normal, reporterii, fie ei şi virtuali, trebuie să îşi facă  datoria de preşcolară de jurnalism şi să ia un punct de vedere tuturor părţilor implicate, celor de la festivalul înfierat în speţă. Aşa ar fi aflat că taxă de participare există la orice festival din lume de la Emmy pân’ la Oscar şi înapoi. Raţionamentul e simplu: să acopere din cheltuielile uriaşe, dar mai ales să descurajeze televizini ca Văscăuţii din Deal TV să aglomereze competiţia şi juriul cu materiale care nu au nici o treabă cu jurnalismul. Fie el şi virtual.

Al doilea argument forte pentru care eu şi colegii mei nu avem dreptul la « succesul internaţional » : undeva pe site-ul competiţiei scrie că se pot comanda medalii. Da. Se pot, dar numai dacă citeşti şi în paranteză.. Se pot comanda medalii PARANTEZĂ pe baza premiului AM ÎNCHIS PARANTEZA. Adică, dacă eu am luat premiul, dar imi pică medalia în haznaua de la reportervirtual.ro, pot să imi comand alta pe baza premiului. Deocamdată mă bucur tare că riscul ăsta e exclus: nu am luat încă nici o medalie şi nici nu cred că voi lua. Lucru benefic pentru persoana mea, că voi fi la fel de bun ca cei de la reportervirtual şi toată lumea va dormi liniştită: zero medalii la New York Festivals.

În încheiere, îi sfătuiesc pe cei de la reprotervirtual.ro să nu îşi mai externalizeze oftica. Au motive suficiente în propria bătătură să se tăvălească de necaz pentru eşecul planurilor măreţe anunţate  chiar la venirea lui Halpert în site-ul virtual.Exemplificare:

Statistici 21 ianuarie 2014 :

cupresadeperete.com 60.020 vizite

reportervirtual.ro 12.230 vizite

 

Vă ofer în dar, virtual ce-i drept, aceste vizite care mie nu-mi folosesc la nimic. Nu câştig bani din ele şi nu le număr din oră în oră. Pentru simplu motiv că eu trăiesc de pe urma faptului că sunt un jurnalist care scrie despre România şi nu pentru că sunt un jurnalist care scrie despre jurnaliştii care scriu despre România.

Un Cod Nou fericit. Astăzi e ziua ta: Gigel Borfaşu

 1 Ianuarie e ziua Anului Nou, 1 Martie e ziua Femeii, 1 Mai – a Muncii, 1 Iunie – a Copilului. În lanţul ăsta de chef şi voie bună nu aveam nimic alocat pentru februarie. Avem acum, cu ocazia împlinirii Codului Nou. 1 Februarie, ziua Borfaşului. La mulţi ani!

Potrivit unora, în această fericită zi, scapă de ani de puşcărie sau chiar de judecată mai mulţi balauri:

Miron Mitrea, fost ministru la Transporturi. Ar fi transportat nişte bani din buzunarul nostru în buzunarul lui

Mihai Necolaiciuc, fost director la CFR. În timpul ce trenurile puţeau a urină, lui îi mirosea frumos. Îşi lua din banii noştri de bilete  ceva drăguţ pentru sufletul lui

George Copos– jucător la Loto. Nu la varianta nu 6 din 49, ci la varianta la care mergi la sigur: 6 din 6

La lista asta sunt mulţi alţii pe care încă nu i-am putut identifica, fiindcă am înţeles că nu sunt suficienţi penalişti în ţara asta condusă de penali.

 

Acum, la ceas aniversar, îmi dau seama că toată opera asta despre „cum dracu’ scăpăm noi de puşcărie” a fost în fapt o Capodoperă. O capodoperă în care fiecare a avut un rol, chiar şi noi, fără să ştim. Rolul de Prostiţi-pe-faţă.

În celelalte roluri au participat: „Băiatul bun” cu democraţia inscripţionată pe piept, un nene cu chelie şi privire crucişă. Ăsta, Băsescu, se făcea că luptă cu toţi ceilalţi pleşuvi care erau, chipurile, băieţii răi. Mai întâi, băieţii răi, Pleşuvii,  s-au făcut că îl demit pe băiatul cu chelie şi au făcut o chestie rea de tot , o nasoală pe nume Referendum. Noroc că nenea cu chelie a chemat în ajutor în ultimul moment pe Zâna Occident  care a trimis o armată secretă şi totul s-a terminat cu bine în sezonul unu.

În  sezonul doi lucrurile au fost şi mai şi. Povestea s-a intitulat, generic, Marţea Neagră. Uuuuu! Bauuuuu! Acilea, în marţea asta neagră,  se făcea că Democraţia arde pe rug. Nasol. Pârjol. Dar paaam! apare  Cheliosul şi face el ceva salvator şi a salvat-o pe Democraţie.

Sezonul trei nu a mai fost că s-a rupt filmul. Actorii au coborât de pe scenă şi aşa am aflat că  Cheliosu’ e de fapt prieten cu Pleşuvii şi că împreună au făcut prin 2009 nişte hârtii de căcat numite Noul Cod Penal. Şi cum tot ce e „Nou!!!” e şi la Promoţie, acum dacă iei doi ani de puşcărie, faci doar unul sau deloc.

Mă gândesc că dacă aceste minţi luminate nu ar fi fost ocupate cu ideea de puşcărie şi şi-ar fi pus mintea nu pe latura penală, ci pe cea economică, poate ar fi ieşit tot o capodoperă similară. Acum eram poate 22 de milioane de prinţi ai petrolului, fiecare cu  echipa lui de fotbal cumpărată în Premiere League.

Dar cum nu avem toate astea şi mă oftic că nu pot cumpăra Liverpool din banii de salariu, fiind doar un prostit în faţă şi nu un pleşuv, nu pot decât să mă bucur la următorul gând. Ca unuia din borfaşii care a pus toată treaba asta la cale să i se întâmplă următorul scenariu:

Se trezeşte la  noapte politicianul cu zgomote în casă. Pune mâna pe lanternă, coboară  în living şi, în cercul luminos, descoperă un gagiu cu mâna înfiptă până la cot în seiful cu şparleala lui de o viaţă.

„Ce dracu’ faci aici, bă, hoţule?”, întreabă politicianul scandalizat.

„Ce puşca mea, nene, nu ai somn? Lasă-mă, că lucrez”

„Păi, ce lucrezi? Tu furi”

„Şi? Mă doare în cur. Potrivit articol 3 litera a aliniat 2 Nou Cod Penal coroborat cu art. 14 litera b alin. 18, scap. Hai sictir şi dă-te din drum”

„Un’ te duci?”

În dormitor. Să mă încălzesc lângă nevastă-ta aia tânără şi manechin»

« Păi.. »

«Bă, nu te-ai dat la o parte? Ai mandat să-mi stai în drum? S-a început urmărirea penală împotriva mea ? Hai sictir . E democraţie. E cu liberă circulaţie a persoanelor, hai, fă pârtie!”

În încheiere vă doresc în această superbă zi de 1 Februarie să petreceţi clipe de neuitat alături de cei dragi şi la mulţi bani pe mai puţini ani. De puşcărie.