U-SA

În copilărie îi spuneam U-SA. Nu Iu Es Ei, ci uşa fară „ş”, exact aşa cum se citea de pe tricourile primite de tot cartierul în 1990 de la ajutoare. De multe ori U-SA noastră era însoţită de o acvilă „cauciucată”, scorojită şi ameţită de atâta purtat de copiii dolofani de peste ocean. Au trecut 25 de ani de atunci şi ei de acolo, şi noi de aici suntem oameni în toată firea, stăpâni pe vieţile noastre.Astăzi plec să îi văd. Iată-mă gata să zbor pentru prima oară către miezul lumii copilăriei noastre. Fix la New York direct din cartierul New Bucharest.

 

Anunțuri

Premii fără vizualizări

 

Image

Când eram elev de liceu am văzut un articol pe prima pagină a ziarului Adevărul despre cum doi reporteri de la cotidian câştigaseră premiul Clubului Român de Presă. Unul dintre ei era parcă Cristina Modreanu. Mă gândeam pe atunci, când deja ştiam că vreau să mă fac jurnalist, că reporterii ăia doi au ajuns la apogeul carierei şi însuşi Dumnezeul jurnalismului a coborât pe pământ să le dea o primă. Au mai trecut vreo 15 ani şi soarta m-a adus în mod misterios exact în aceeaşi postură: devenisem chiar jurnalist, tot reporter şi tot la acelaşi cotidian Adevărul şi într-un articol de primă pagină se anunţa că tocmai câştigasem premiul aceluiaşi Club Român de Presă. În acel an, 2011, a fost ultima ediţie a acelui concurs după ce Indira Crasnea a trebuit să facă chetă pentru câteva sute de euro pe fiecare redacţie binevoitoare din România. Sunt trei ani de atunci şi mă întrebam ce le mai rămâne de visat copiilor care vor să se facă jurnalişti. Acum când poţi afla că un reportaj se face şi din conspect pe Google şi nu pe teren, când o ştire tv se face şi de pe Youtube, nu neapărat după o zi de tremurat în frig prin faţa unor instituţii.