TĂIETORII DE LEMNE AU VRUT SĂ-MI DEFRIȘEZE CAPUL

Mă numesc Alex Nedea, sunt jurnalist şi am supravieţuit unei morţi prin metoda „muchia-ntre coarne”. Degeaba daţi Google, că nu o să găsiţi niciun know-how. E genul acela de informaţie care nu a fost încă urcată pe Internet. Se găseşte doar în pădurea satului Dămuc, judeţul Neamţ. Şi iată cum am aflat-o.

Ilustraţie de Cătălin Banu/ Vice.com
Ilustraţie de Cătălin Banu/ Vice.com

Acolo aveam să merg în 2009, prin vară, să filmez pentru Realitatea TV dispariţia misterioasă a sute de hectare de pădure din jurul satului. Mai précis, codrul din împrejurimi era frate cu frizerul: chel, cheluţ, chelicel. Cât vedeai cu ochii numai dealuri şi văi bărbierite cu drujba. Pădurile din împrejurimi ce o dată se întindeau pe trei vârfuri de munte şi coborau în şapte văi, aveau acum mai puţini copaci decât parcul Cişmigiu. Arbori mai erau doar aşa, câteva fire la marginea şoselei, cât să ascundă tăietorii de ochii şoferilor în trecere. În rest, gazon ca pe Naţional Arena, cu ceva mai multe fanioane: buturugile rămase la locul faptei pe ici pe colo, ca nişte pistrui pe spinarea dealurilor.

Dămucul ăsta era ca un fel de împărăţia lui Strâmbă Lemne. Erai prostul satului dacă nu aveai în curte cel puţin un gater cu care să faci nişte cherestea în zilele libere (nopţile libere, mai exact, că întunericul-beznă dădea certificatul local pentru lemnul la negru). Unii proprietari de topoare din sat deveniseră un fel de prinţii petrolului varianta moldovenească: de casele din bătătură se lipiseră nişte palate cărora le creşteau aşa de repede etajele, că puteai să faci live text de la faţa locului.

Ora 20:13 – Un hectar a dispărut, la Ionică o mansardă a apărut. Ora 20:17 – Pădurea Dămuc, în scădere şapte kilometri; Vasile a lui Tănase şi-a mai luat cinci case. În curte, unii dintre ei le-au lăsat dracului de căruţe şi şi-au luat Tiruri. Din alea mari cum are Moş Crăciun de la Coca Cola. Astea mişunau pe uliţe zi şi noapte. Noapte transportau marfă, iar ziua mergeau cu ele goale, la mişto. Mai vizitau o rudă din capu satului, mai ieşeau cu tiru să bea o bere la vecini. Şi mai era o modalitate să afle dacă sunt cotroale în zonă.

Înainte să intru în codru să filmez deşertul, am vorbit două zile cu lumea din sat să văd cum de s-a ajuns la aşa catastrofă. Şi aveam să aflu că toată treaba asta avea şi o latură multiculturală. Mai exact, Dămucul se afla la graniţa judeţului Neamţ cu Harghita. Aici trăiau românii, dincolo ungurii. Între ei – un munte împădurit. În anii 90 a început prima fază a războiului, una mai mult verbală – românii urlau la ungurii de peste munte că le fură codrul. Ungurii, la rândul lor, urlau la românii de peste munte că le şparlesc pădurea.

Ţipetele au durat vreo zece ani pentru ca, mai apoi, să se treacă la faza a doua a războiului. Românii au urcat pe munte şi s-au apucat să fure pădurea, ca să nu le-o ia ungurii. Ungurii, să nu fie mai prejos, s-au apucat şi ei să-şi fure pădurea, ca să nu le-o taie românii. Când am ajuns eu, se semnase deja armistiţiul. Şi unii şi alţii erau, în sfârşit, împăcaţi: ungurii nu mai furau pădurea românilor, iar românii nu mai furau pădurea ungurilor pentru sfântul motiv că nu mai rămăsese nimic de furat.

Şi iată-ne cu această poveste deja filmată că intrăm în pădure să tragem ultima parte a anchetei noastre jurnalistice. Eram eu, asistentul, operatorul şi doi inspectori silvici care, cum au văzut sfântul codru bărbierit, şi-au pus palmele-n cap de-şi tufliseră pălăriile verzi şi-şi îndoiseră penele de păun. Căscaseră gura la orizont de parcă aşteptau ursul să le intre printre măsele la hibernat. La întoarcere, pe drumul forestier unde ne lăsaserăm maşinile, aveam să văd în avampremieră o secvenţă din Stăpânul Inelelor. O armată nedefinită  de orci urlători se repezeau de pe culmile dealurilor spre noi. Erau cam o sută de săteni înarmaţi ca la Bobâlna cu furci şi topoare, ce se scurgeau printre buturugi la vale spre noi. Ţipau ceva în limba orcilor şi înţelegeam ce vor. Puteau să strige la fel de bine ori „Te omor!”, ori „Mordor!”

În acele clipe mă vedeam pe meterezele de la Griviţa pregătit să primesc asaltul. Am ţipat la cameraman: „Trageee!”. Asta e egal cu „filmează” în jargon de televiziune, chiar dacă în momentul ăla mi-aş fi dorit să însemne „Trage, soldat, foc de voie, soldat, că dacă ajung ăştia la noi, ne iau la baionetă”. Creierul meu se blocase undeva la următorul frame: un stop cadru în care văd nişte cetăţeni în fugă, cu ochii bulbucaţi, cu gurile căscate, fălcile răscrăcănate de parcă veneau să muşte. În urma gloatei unul se încovoiase de greutatea unui bolovan pe care îl căra dupe el cu ambele mâini. Şi dacă ar fi rămas totul la nivelul acelui frame aş fi ieşit bine-mersi din film şi m-aş fi dus acasă, lăsând dracu baltă meseria asta. Dar, nu, filmul venea peste mine: mulţimea s-a izbit în noi şi ne-a luat pe sus.

Chiar auzeam doi băbălăi cum se dădeau cap în cap, încercând să ajungă primii la gâtul nostru. Miroasea a ţuică. Orcii din lacul de ţuică au ieşit jilavi şi au vrut să se usuce pe spinarea noastră. Unul m-a luat de gât, altul de păr, al treilea şi de gât şi de păr. Am auzit: „Uăăăăăăi, ci că’taţi voi în pădure?”. Nu ştiu dacă mie mi-a fost frică, dar limbii mele sigur îi era că paralizase ca proasta-n drum. Încercam să spun atâtea cuvinte, dar parcă ieşeau din gât câte două deodată, se loveau cap în cap ca năucele şi rămâneau acolo.

Într-un final unul dintre cuvinte s-a târât spre ieşire, mi-a deschis dinţii încleştaţi şi a dat afară: „Presa!” „Ci pula calului presă, uăăăăi, ci cătaţi în pădurea mea?” Cetăţeanul încovoiat de bolovan a ajuns şi el în sfârşit. A ridică cataroiul: „Uăăăi, îţi sfarm căpăţâna. Ci cătaţi în pădurea mea?”. Erau o sută de oameni şi fiecare avea aceeaşi întrebare: ce căutam în codrul lui şi a fiecăruia din cei o sută care stăteau la coadă să ne întrebe acelaşi lucru. Şi, inevitabil, după întrebare venea şi soluţia: să ne omoare. Fiecare avea felul lui. Să ne ia gâtul cu toporul. Să ne sfarme capul cu toporul, dar mai ales să ne dea „cu muchia între coarne”. Nu ştiam exact ce e, dar părea nasol.

Au urmat ore de explicaţii şi palme după ceafă. I-am explicat lui cutărică agăţat de gâtul meu, ce căutam în pădurea lui. Că era jurnalişti şi voiam să filmăm peisajele din zonă. Omul a părut că a înţeles şi a pleacat. Dar n-am apucat să respir uşurat, că altă faţă cu muci s-a agăţat de mine: „Tuţ’ morţii mă-tii cu televiziunea mă-tii astăşimâini! Ce ca’ţi în pădurea me?” Eu căutam să sun la 112. Nu aveam semnal. Unul mi-a luat telefonul şi l-a aruncat într-o baltă. Răcnet: „Îţi iau capu, uăi”. Altul mi-a luat ochelarii de vedere şi a dat cu ei de pământ. „Ce, uăi, ejti ‘telectual?” Unul din inspectorii silvici a luat un pumn după ceafă. Celălalt s-a cuibărit pe geanta pe care o avea la gât, ca s-o ferească de zeci de perechi de mâini ce trăgeau de ea. Pălăria de pe cap eraîndesată de pumni. Așa cum stătea ca o cloşcă și după pana de păun singulară din vârful moţului, ai fi zis că era o găină abia jumulită.

În tot acest peisaj, două persoane mi-au sărit în ochi: un moş într-o cârjă, fără un picior, care, de fiecare dată când spiritele păreau să se potolească, răcnea: „Să-i omorâââm, ăăăi” şi valul de tineret se reaprindea fiecare cu ideea lui: decapitat, sfărâmat, tocat. „Să-i dăm la porci!”. Mai era unul, un blond cu ochii albaştri ca spirtul tras prin pâine. El era silenţios ca o pisică la vânat. Îl vedeai din când în când cum se scurgea lin pe după trupurile înghesuiţilor de la gâtul nostru şi proptea câte un pumn ba în capul cameramanului, ba în pieptul inspectorului silvic. Dădea pe la spate şi se retrăgea tăcut.

După două ore ne-au băgat într-un magazin sau o magazie. Acolo mi-a venit ideea. M-am urcat pe o ladă de bere să mă vadă auditoriul. „Stai dracu jos”, m-a agaţat unul. M-am smuls. „Stai numai să zic ceva: uăi oameni di bini”, mi-am început discursul, venindu-mi în cap toate regionalismele moldoveneşti din copilăria mea din Iaşi. Le-am explicat că pe noi ne-a trimis acolo, în pădurea lor, patronul, Vântu. „Să vină Vântu!”. „Să răspundă Vântu”. „Pă-du-rea meeee!”. Strigau cu pumnul ridicat în aer ca la concerte rock.

Continuarea aventurii o găsiţi pe Vice.com

 

Mai multe treburi la fel:

O ţară aterizată în cap. Să cazi de la 2000 de metri şi să mori de frig

Să nu muriţi pe stradă în viaţa voastră

Anunțuri

Zoso, premiile Antena 3 şi debaraua lui Emmy

Pe mine Zoso mă ajută să înţeleg ce e bine şi ce nu e bine pe parte asta de jurnalism în România şi nu numai. Adică chiar şi peste hotare şi nu numai.

Eu am auzit prima dată de Zoso în 2012 când emisiunea “În premieră” a fost nominalizată la premiile celor de la Association for International Broadcasting. Atunci am aflat că, în ciuda aparenţelor şi a faptului că acolo se duc BBC şi CNN, premiile alea sunt cam de cacat. Chiar Zoso spunea, intuind cu agerimea caracteristică faptul  că ne vom “lăuda cu asta ca şi cum ar fi luat un Emmy”. „Emmy!”, am suspinat. Deci acolo e miezul. Zice chiar Zoso.

Un an mai apoi m-am angajat la emisiunea “În premieră”, fără să îi cer părerea lui Zoso. Aveam să câştig şi eu un premiu. O medalie de argint la alt concurs internaţional, New York Festivals. N-a fost bine.  L-am supărat pe Zoso. Ne-a taxat repede pe blog. Acolo  am aflat că şi festivalul ăsta e de căcat. Aveam să aflu aici că “O televiziune cu un premiu pe bune” e Pro TV care a fost nominalizat la “International Emmy Award News”. „Iarăşi Emmy”, am suspinat. Aşa zicea Zoso despre Emmy: “De festivalul ăsta a mai auzit lumea, are pagină de Wikipedia, e respectat” . “Măiculiţă care m-ai făcut!”, am exclamat. “Ce n-aş da ca emisiunea mea să ajungă acolo!”. La International Emmy Award News, ăla de e respectat chiar de Zoso şi căruia îi dă şi linkul pe blogul lui cu mult trafic.

Iată că după nici un an emisiunea noastra a fost nominalizată chiar la International Emmy Awards. Tare! Iuhiii! Deschid repede blogul băiatului să îi mulţumesc pentru direcţia fermă pe care ne-a trasat-o către “festivalul respectat”. Şi bang! Futai în gol: Zoso nu crede că festivalul ăsta e pe bune. „Pe bune?”, mi-am zis disperat. „Îţi baţi joc de noi?” Aflu de la el că acum nu mai e respectat, că de fapt e un festival “de debara” şi că “e irelevant ca Eurovisionul”. Mii de palme divine peste scăfârlie: nu e bine.

Supărat puţin pe Zoso,  am îndrăznit să-l înfrunt. Am vrut  să aflu ce a făcut el la viaţa lui, de ştie atât de bine ce e bine şi ce nu e bine în viaţă şi nu numai. Aşa că am dat click pe blogul lui la rubrica “Despre autor”. Acolo e un fel de cv al lui de unde putem afla: “puţină istorie”. Pe scurt, pot spune că după ce l-am parcurs am rămas  impresionant chiar şi în lipsa premiilor internaţionale. De exemplu, în 2003, anul în care eu am debutat în presă la Adevărul, alergând ca prostul la câte patru conferinţe de presă pe zi pentru a scrie ştiri decontate cu un leu,  el făcea asta: “Am început sa înregistrez videoclipuri de la tv şi să le împart cu alţii. Am fost printre primii care făceau asta”. Uaaau. Băiatul ăsta e uaaaau!

Zoso are un blog de succes unde publică poze cu fete frumose de pe Facebook şi alte lucruri folositoare. De pildă, azi are o treabă mişto despre cum să ne cumpăram lucruri de Black Friday de la Altex. Nu ştiu dacă publicitarilor le plac băieţii ăştia care se răzgândesc repede. Că poate până îi dau cei de la Altex banii, Black-ul se face alb.