Oftică şi rahat. De ce nu sunt virtuali reporterii de la Antena 3

Trăsătura definitorie a acestui popor, cea care l-a urmărit ca o fantomă de-a lungul istoriei, nu e ospitalitatea, ci oftica. Nu există cetăţean  în patria noastră care să reuşească prin forţe proprii şi prin talent şi care să nu fie în secunda doi târât prin rahat de concetăţeni mici la stat, la minte şi la medalie. Oftica a izvorât din poporul ăsta încă înainte de a izvorî însuşi poporul. Exemplificare:

Mai intâi, cu două mii şi ceva de revelioane în urmă era un cetăţean pe nume Decebal care avea aur mai mult decât FMI-ul. Atâta aur că făcea salbe la oile din Munţii Orăştiei. Băiatul ăsta, Decebal, avea ceva geniu sub căciula aia a lui cu moţul  pe frunte că s-a apucat şi a cucerit toate triburile din jurul lui, ca să, vorba Regelui, să fie bine, ca să nu-i fie rău. Dar succesul bărbosului ăstuia a atras iremediabil oftica lui bădia Trăian. De ce au barbarii ăştia atâta aur şi eu nu am? Prin urmare bădia Traian, capetenia unui imperiu ajuns rupt în cur, falit şi îndatorat, s-a împrumutat de la prieteni de  nişte bani şi şi-a  cumpărat o şauă de aur, cu fir de mătase cât viţa de groasă  să vină încoa’ că deh! nu se putea prezenta oricum la Bărbosul plin de aur ca ţiganii de la Strehaia.  Şi aşa, din oftica asta ancestrală a lui Traian că Bărbosu are mai mult decât el, romanul a venit ofticat cu armată, a tăiat capul lui Bărbosu, s-a culcat cu  femeia lui Bărbosu care a rămas grea şi l-a născut pe român. Un bebeluş cu pielea zbârcită şi fierea umflată. De oftică.

Au trecut anii peste poporul român. Vreo cinci sute au trecut degeaba.  În vreme ce alte popoare erau la muncă şi îşi clădeau o istorie, o economie şi o armată, românetul, fiul ofticii, freca duda prin codru, fratele lui, cu care stătea la doi mici cu muştar şi o bere la pet. Numai că alţii, turcii, au venit şi  le-au stins grătarul. Ăştia  nu au pierdut timpul şi şi-au văzut de treabă, adică au cucerit pe barba lor şi pe munca lor popoare mici şi ofticate de s-au făcut mari şi puternici. Aşa că atunci când au venit turcii la românii frecători de dudă, otomanii aveau o armată mai mare şi mai tare. Erau mulţi, câtă frunză şi iarbă. Dar erau mulţi pentru că meritau. Că au muncit. Dar românii, care o aveau mică, ce au făcut ? S-au ofticat. S-au ofticat atât de tare că s-au apucat să-şi dea foc la căciulă. La căciulă, la ogoare şi la ţară. Pe principiu, de ce să aibă ei dacă eu nu mai pot să am. Na! paf, foc şi pustiire. Dădeau foc la toată truda lor, ardeau grânele, otrăveau fântânile. În manualele de istorie strategia asta de a-ţi bate joc de munca ta s-a numit  tehnica pământului pârjolit. În realitate, se cheamă tehnica morţii de oftică: dacă nu am eu , să nu aibă nici el. Na-ţ’!Sâc!

Au mai trecut nişte ani şi a venit comunismul. Dar comunismul de ce a venit ? Tot de oftică. Nişte cizmari de prin Scorniceşti mureau de oftică. În jurul mizeriei în care trăiau erau nişte cetăţeni care trăiau în bogăţie. Dar erau bogaţi pe barba lor şi pe munca lor. De pildă, regele Mihai avea un palat penru că strămoşu-său, un neamţ, a avut suficiente coaie să se mute într-o ţară de săraci ofticaţi şi să o ridice din mizerie. Cizmarii din toţi Scorniceştii patriei noastre s-au ofticat tare şi, profitând de un anumit moment slab al istoriei când era răcită şi zăcea la pat, au reuşit să vină la putere. Au confiscat munca ălora bogaţi, au luat palatele. De ofticaţi ce erau s-au şi mutat în ele.

Astăzi, viţa asta groasă de  oftică s-a extins şi roade fierea a zeci de mii de cetăţeni ciudaţi care plâng noaptea pe-ntuneric de ciudă pe succesul altora.

Acum două zile am intrat , alături de alţi colegi de la Antena 3, în finala unui concurs internaţional de film şi televiziune din Statele Unite. Unii spun că e cel mai important pe zona asta. Nu ştiu. Doar că acolo se  înghesuie să participe numai anonimi : CNN, BBC, HBO, National Geographic. Dar în ţara asta nimeni nu are dreptul să reuşească prin muncă fără să se găsească oameni cu medalie mică care să se oftice şi să ne dea preventiv în cap. Unii, de la un site anonim ca blogul meu, reportervirtual.ro, s-au trezit cu fierea dându-le îndărăt pe nas. Fiind atât de mici, nu ar merita nici atenţia mea. Numai că textul nu e scris chiar de oricine. E unul, Adrian Halpert, care a fost directorul celui mai mare cotidian din România, Adevărul, ziar la care am lucrat şi pe care l-am iubit.

Domnul acesta, Halpert, a scris aici o « investigaţie » care demonstrează că noi ne-am cumpărat premiile pe care încă nici nu le-am câştigat. Raţionamentul: există o taxă de participare pe care fiecare concurent trebuie să o plătească, vreo cîteva sute de euro. Trei sute de euro. Poate că celor de la reportervirtual.ro li se pare mult dacă o compară cu veniturile lor din publicitatea pe un an. Dar chiar e o sumă ridicolă.  In mod normal, reporterii, fie ei şi virtuali, trebuie să îşi facă  datoria de preşcolară de jurnalism şi să ia un punct de vedere tuturor părţilor implicate, celor de la festivalul înfierat în speţă. Aşa ar fi aflat că taxă de participare există la orice festival din lume de la Emmy pân’ la Oscar şi înapoi. Raţionamentul e simplu: să acopere din cheltuielile uriaşe, dar mai ales să descurajeze televizini ca Văscăuţii din Deal TV să aglomereze competiţia şi juriul cu materiale care nu au nici o treabă cu jurnalismul. Fie el şi virtual.

Al doilea argument forte pentru care eu şi colegii mei nu avem dreptul la « succesul internaţional » : undeva pe site-ul competiţiei scrie că se pot comanda medalii. Da. Se pot, dar numai dacă citeşti şi în paranteză.. Se pot comanda medalii PARANTEZĂ pe baza premiului AM ÎNCHIS PARANTEZA. Adică, dacă eu am luat premiul, dar imi pică medalia în haznaua de la reportervirtual.ro, pot să imi comand alta pe baza premiului. Deocamdată mă bucur tare că riscul ăsta e exclus: nu am luat încă nici o medalie şi nici nu cred că voi lua. Lucru benefic pentru persoana mea, că voi fi la fel de bun ca cei de la reportervirtual şi toată lumea va dormi liniştită: zero medalii la New York Festivals.

În încheiere, îi sfătuiesc pe cei de la reprotervirtual.ro să nu îşi mai externalizeze oftica. Au motive suficiente în propria bătătură să se tăvălească de necaz pentru eşecul planurilor măreţe anunţate  chiar la venirea lui Halpert în site-ul virtual.Exemplificare:

Statistici 21 ianuarie 2014 :

cupresadeperete.com 60.020 vizite

reportervirtual.ro 12.230 vizite

 

Vă ofer în dar, virtual ce-i drept, aceste vizite care mie nu-mi folosesc la nimic. Nu câştig bani din ele şi nu le număr din oră în oră. Pentru simplu motiv că eu trăiesc de pe urma faptului că sunt un jurnalist care scrie despre România şi nu pentru că sunt un jurnalist care scrie despre jurnaliştii care scriu despre România.

Per a cantrario, caca maca

Am de scris un articol despre un neica deputat care la prima vedere şi-a completat ilegal declaraţia de interese. M-am dus să văd ce zice legea şi am constatat ca e, „surpriză!”, neclară. Aşa că am pus mâna pe telefon şi am sunat la anonima-obscura Agenţie Naţională pentru Integritate cu gândul că, dacă tot există,  să o şi folosesc. „Bună ziua. Sunt Cută Rică, de la ziar. Am nevoie de cineva care să mă lumineze cum e cu legea aia prost scrisă şi ambiguă şi care  nu zice nici că-că, nici că nu că-că. I-am rugat să nu mă trimită la o lege pe care cititorii mei, care sunt mai deştepţi decât juriştii lor, oricum nu o pot înţelege. ci să îmi explice limpede ca să înţeleagă şi mamaie di pi prispă care-i faza. Şi iată ce răspuns am primit: ( Am subliniat ce cred eu că vi se pare şi vouă limpede şi relevant)

Şpaga ne leagă pe toţi!

Un băiet dependent de etnobotanice a pus-o ieri pe maică să îi cumpere un lanţ lung de vreo zece metri. După care şi-a trecut lanţul pe după glezne şi pe după calorifer şi s-a auto-ferecat cu  lacăte made în China. Lănţucul cu pricina  e suficient de lung cât să ajungă omul la bucătărie şi la baie, dar, totodată, suficient de scurt cât să nu ajungă la cel mai apropiat magazin de etnobotanice. Care magazine de acest fel au ajuns atât de aproape de client că mă mir că nu s-a deschis încă unul clandestin la mine sub pat. Sau că încă dechid şifonierul şi nu sare din el hap! vreun vânzărtor: ”Un speşăl gold, băietu?”.

Revenind la auto-legatul nostru: băiatul s-a gândit că asta e  singura modalitate să renunţe la drog. Un fel de varianta românească a clinicilor de dezintoxicare  de la televizor plus clinicile de terapie în grup post-cură de la americani. Dacă v-a funcţiona varianta mioritică cu ferecarea, propun să extindem metoda şi în alte arii de competenţă.

De pildă:lanţuri duble anti-şpagă-la-vamă: de cât să îi băgăm în puşcării pe cei 100 de vameşi prinşi zilele astea, si să ne mânânce tot nouă banii.,  mai bine îi legăm la locul de muncă. Tot cu lanţuri. Dar nişte lanţuri din alea inteligente. Să îi permită omului să se deplasesze cât i-o trebui, dar, când să se întindă după şpaga dată de contrabandist, lanţul zdrang! în opreşte. Chair aş vrea să văd vameşul cum s-o zbătea atunci ca dulăul lui bunelu legat căruia osul azvârlit îi cade la un juma’ de metru mai departe decât îl lasă lanţul.

Un ţigan avea un papagal de papa bun

Un tramvai  jegos. Un cerşetor le zice din genunchi despre sărăcie şi boli. Două ţigăci, din alea înflorate şi înfustite, stau faţă în faţă pe scaune. Îşi pasează cuvinte prin spaţiile dinţilor lipsă. Deodată,  un cuvânt zbură neaşteptat prin aerul îngheţat al vagonului:”papagal”.  Una din ţigănci,  la vreo 60 de ani, îşi răsucise printre degete, ca pe un şarpe, o coajă de banană şi dădu bice următoarei conversaţii:

-Stelu mi-o omorât papagalu

-Hă?

-Papagalu!

-Ce „papagalu”?

-Aveam papagal… frumuşeel…Verde aşa… ca vesta ta, fă!

Cea tânără pesemne că lucra la salubrizare  şi avea vestă din aceea  fosforescentă

-Ce să faci, fă, cu papagal?, întrebă tânăra cu o curiozitate vecină cu întrebarea ”e de mânâncat papagalii?”

-Ce să fac? Îl ţâneam

-Îl ţâneai?, repetă tânăra neîngrezătoare

-Îl ţâneam. Vorbeam cu el

Aici discuţia se opreşte, fiindcă cerşetorul în genunchi ajunge târâş în dreptul eroinelor nostre.

-Îmi daaaţi şi mie….

-Ieeşi, fi-ţ-ar…

-Aşa fă, zâi  de papagal

-O veni Stelu beat…

(Doooamne. Numai papagal să nu fii când vine Stelu beat acasă. )

-Şî?

-Ş-a scos afară, în zăpadă, colivia

-Păi,ce fă, tu dormi cu papagalu în casă?

-Păi da…

-Ptiu, fă, da proastă ejti. Nu cântă?

-Cântă fă, da’ zâce frumos….

-….

– Şi Stelu l-a scos afară. Dimineaţa-papagalu cu craci-n sus. Îngheţat

-Da de ce,fă, îngheţat. N-are pene ca găinile?

-…

-Găinile de ce nu-ngheaţă?