TĂIETORII DE LEMNE AU VRUT SĂ-MI DEFRIȘEZE CAPUL

Mă numesc Alex Nedea, sunt jurnalist şi am supravieţuit unei morţi prin metoda „muchia-ntre coarne”. Degeaba daţi Google, că nu o să găsiţi niciun know-how. E genul acela de informaţie care nu a fost încă urcată pe Internet. Se găseşte doar în pădurea satului Dămuc, judeţul Neamţ. Şi iată cum am aflat-o.

Ilustraţie de Cătălin Banu/ Vice.com
Ilustraţie de Cătălin Banu/ Vice.com

Acolo aveam să merg în 2009, prin vară, să filmez pentru Realitatea TV dispariţia misterioasă a sute de hectare de pădure din jurul satului. Mai précis, codrul din împrejurimi era frate cu frizerul: chel, cheluţ, chelicel. Cât vedeai cu ochii numai dealuri şi văi bărbierite cu drujba. Pădurile din împrejurimi ce o dată se întindeau pe trei vârfuri de munte şi coborau în şapte văi, aveau acum mai puţini copaci decât parcul Cişmigiu. Arbori mai erau doar aşa, câteva fire la marginea şoselei, cât să ascundă tăietorii de ochii şoferilor în trecere. În rest, gazon ca pe Naţional Arena, cu ceva mai multe fanioane: buturugile rămase la locul faptei pe ici pe colo, ca nişte pistrui pe spinarea dealurilor.

Dămucul ăsta era ca un fel de împărăţia lui Strâmbă Lemne. Erai prostul satului dacă nu aveai în curte cel puţin un gater cu care să faci nişte cherestea în zilele libere (nopţile libere, mai exact, că întunericul-beznă dădea certificatul local pentru lemnul la negru). Unii proprietari de topoare din sat deveniseră un fel de prinţii petrolului varianta moldovenească: de casele din bătătură se lipiseră nişte palate cărora le creşteau aşa de repede etajele, că puteai să faci live text de la faţa locului.

Ora 20:13 – Un hectar a dispărut, la Ionică o mansardă a apărut. Ora 20:17 – Pădurea Dămuc, în scădere şapte kilometri; Vasile a lui Tănase şi-a mai luat cinci case. În curte, unii dintre ei le-au lăsat dracului de căruţe şi şi-au luat Tiruri. Din alea mari cum are Moş Crăciun de la Coca Cola. Astea mişunau pe uliţe zi şi noapte. Noapte transportau marfă, iar ziua mergeau cu ele goale, la mişto. Mai vizitau o rudă din capu satului, mai ieşeau cu tiru să bea o bere la vecini. Şi mai era o modalitate să afle dacă sunt cotroale în zonă.

Înainte să intru în codru să filmez deşertul, am vorbit două zile cu lumea din sat să văd cum de s-a ajuns la aşa catastrofă. Şi aveam să aflu că toată treaba asta avea şi o latură multiculturală. Mai exact, Dămucul se afla la graniţa judeţului Neamţ cu Harghita. Aici trăiau românii, dincolo ungurii. Între ei – un munte împădurit. În anii 90 a început prima fază a războiului, una mai mult verbală – românii urlau la ungurii de peste munte că le fură codrul. Ungurii, la rândul lor, urlau la românii de peste munte că le şparlesc pădurea.

Ţipetele au durat vreo zece ani pentru ca, mai apoi, să se treacă la faza a doua a războiului. Românii au urcat pe munte şi s-au apucat să fure pădurea, ca să nu le-o ia ungurii. Ungurii, să nu fie mai prejos, s-au apucat şi ei să-şi fure pădurea, ca să nu le-o taie românii. Când am ajuns eu, se semnase deja armistiţiul. Şi unii şi alţii erau, în sfârşit, împăcaţi: ungurii nu mai furau pădurea românilor, iar românii nu mai furau pădurea ungurilor pentru sfântul motiv că nu mai rămăsese nimic de furat.

Şi iată-ne cu această poveste deja filmată că intrăm în pădure să tragem ultima parte a anchetei noastre jurnalistice. Eram eu, asistentul, operatorul şi doi inspectori silvici care, cum au văzut sfântul codru bărbierit, şi-au pus palmele-n cap de-şi tufliseră pălăriile verzi şi-şi îndoiseră penele de păun. Căscaseră gura la orizont de parcă aşteptau ursul să le intre printre măsele la hibernat. La întoarcere, pe drumul forestier unde ne lăsaserăm maşinile, aveam să văd în avampremieră o secvenţă din Stăpânul Inelelor. O armată nedefinită  de orci urlători se repezeau de pe culmile dealurilor spre noi. Erau cam o sută de săteni înarmaţi ca la Bobâlna cu furci şi topoare, ce se scurgeau printre buturugi la vale spre noi. Ţipau ceva în limba orcilor şi înţelegeam ce vor. Puteau să strige la fel de bine ori „Te omor!”, ori „Mordor!”

În acele clipe mă vedeam pe meterezele de la Griviţa pregătit să primesc asaltul. Am ţipat la cameraman: „Trageee!”. Asta e egal cu „filmează” în jargon de televiziune, chiar dacă în momentul ăla mi-aş fi dorit să însemne „Trage, soldat, foc de voie, soldat, că dacă ajung ăştia la noi, ne iau la baionetă”. Creierul meu se blocase undeva la următorul frame: un stop cadru în care văd nişte cetăţeni în fugă, cu ochii bulbucaţi, cu gurile căscate, fălcile răscrăcănate de parcă veneau să muşte. În urma gloatei unul se încovoiase de greutatea unui bolovan pe care îl căra dupe el cu ambele mâini. Şi dacă ar fi rămas totul la nivelul acelui frame aş fi ieşit bine-mersi din film şi m-aş fi dus acasă, lăsând dracu baltă meseria asta. Dar, nu, filmul venea peste mine: mulţimea s-a izbit în noi şi ne-a luat pe sus.

Chiar auzeam doi băbălăi cum se dădeau cap în cap, încercând să ajungă primii la gâtul nostru. Miroasea a ţuică. Orcii din lacul de ţuică au ieşit jilavi şi au vrut să se usuce pe spinarea noastră. Unul m-a luat de gât, altul de păr, al treilea şi de gât şi de păr. Am auzit: „Uăăăăăăi, ci că’taţi voi în pădure?”. Nu ştiu dacă mie mi-a fost frică, dar limbii mele sigur îi era că paralizase ca proasta-n drum. Încercam să spun atâtea cuvinte, dar parcă ieşeau din gât câte două deodată, se loveau cap în cap ca năucele şi rămâneau acolo.

Într-un final unul dintre cuvinte s-a târât spre ieşire, mi-a deschis dinţii încleştaţi şi a dat afară: „Presa!” „Ci pula calului presă, uăăăăi, ci cătaţi în pădurea mea?” Cetăţeanul încovoiat de bolovan a ajuns şi el în sfârşit. A ridică cataroiul: „Uăăăi, îţi sfarm căpăţâna. Ci cătaţi în pădurea mea?”. Erau o sută de oameni şi fiecare avea aceeaşi întrebare: ce căutam în codrul lui şi a fiecăruia din cei o sută care stăteau la coadă să ne întrebe acelaşi lucru. Şi, inevitabil, după întrebare venea şi soluţia: să ne omoare. Fiecare avea felul lui. Să ne ia gâtul cu toporul. Să ne sfarme capul cu toporul, dar mai ales să ne dea „cu muchia între coarne”. Nu ştiam exact ce e, dar părea nasol.

Au urmat ore de explicaţii şi palme după ceafă. I-am explicat lui cutărică agăţat de gâtul meu, ce căutam în pădurea lui. Că era jurnalişti şi voiam să filmăm peisajele din zonă. Omul a părut că a înţeles şi a pleacat. Dar n-am apucat să respir uşurat, că altă faţă cu muci s-a agăţat de mine: „Tuţ’ morţii mă-tii cu televiziunea mă-tii astăşimâini! Ce ca’ţi în pădurea me?” Eu căutam să sun la 112. Nu aveam semnal. Unul mi-a luat telefonul şi l-a aruncat într-o baltă. Răcnet: „Îţi iau capu, uăi”. Altul mi-a luat ochelarii de vedere şi a dat cu ei de pământ. „Ce, uăi, ejti ‘telectual?” Unul din inspectorii silvici a luat un pumn după ceafă. Celălalt s-a cuibărit pe geanta pe care o avea la gât, ca s-o ferească de zeci de perechi de mâini ce trăgeau de ea. Pălăria de pe cap eraîndesată de pumni. Așa cum stătea ca o cloşcă și după pana de păun singulară din vârful moţului, ai fi zis că era o găină abia jumulită.

În tot acest peisaj, două persoane mi-au sărit în ochi: un moş într-o cârjă, fără un picior, care, de fiecare dată când spiritele păreau să se potolească, răcnea: „Să-i omorâââm, ăăăi” şi valul de tineret se reaprindea fiecare cu ideea lui: decapitat, sfărâmat, tocat. „Să-i dăm la porci!”. Mai era unul, un blond cu ochii albaştri ca spirtul tras prin pâine. El era silenţios ca o pisică la vânat. Îl vedeai din când în când cum se scurgea lin pe după trupurile înghesuiţilor de la gâtul nostru şi proptea câte un pumn ba în capul cameramanului, ba în pieptul inspectorului silvic. Dădea pe la spate şi se retrăgea tăcut.

După două ore ne-au băgat într-un magazin sau o magazie. Acolo mi-a venit ideea. M-am urcat pe o ladă de bere să mă vadă auditoriul. „Stai dracu jos”, m-a agaţat unul. M-am smuls. „Stai numai să zic ceva: uăi oameni di bini”, mi-am început discursul, venindu-mi în cap toate regionalismele moldoveneşti din copilăria mea din Iaşi. Le-am explicat că pe noi ne-a trimis acolo, în pădurea lor, patronul, Vântu. „Să vină Vântu!”. „Să răspundă Vântu”. „Pă-du-rea meeee!”. Strigau cu pumnul ridicat în aer ca la concerte rock.

Continuarea aventurii o găsiţi pe Vice.com

 

Mai multe treburi la fel:

O ţară aterizată în cap. Să cazi de la 2000 de metri şi să mori de frig

Să nu muriţi pe stradă în viaţa voastră

Zoso, premiile Antena 3 şi debaraua lui Emmy

Pe mine Zoso mă ajută să înţeleg ce e bine şi ce nu e bine pe parte asta de jurnalism în România şi nu numai. Adică chiar şi peste hotare şi nu numai.

Eu am auzit prima dată de Zoso în 2012 când emisiunea “În premieră” a fost nominalizată la premiile celor de la Association for International Broadcasting. Atunci am aflat că, în ciuda aparenţelor şi a faptului că acolo se duc BBC şi CNN, premiile alea sunt cam de cacat. Chiar Zoso spunea, intuind cu agerimea caracteristică faptul  că ne vom “lăuda cu asta ca şi cum ar fi luat un Emmy”. „Emmy!”, am suspinat. Deci acolo e miezul. Zice chiar Zoso.

Un an mai apoi m-am angajat la emisiunea “În premieră”, fără să îi cer părerea lui Zoso. Aveam să câştig şi eu un premiu. O medalie de argint la alt concurs internaţional, New York Festivals. N-a fost bine.  L-am supărat pe Zoso. Ne-a taxat repede pe blog. Acolo  am aflat că şi festivalul ăsta e de căcat. Aveam să aflu aici că “O televiziune cu un premiu pe bune” e Pro TV care a fost nominalizat la “International Emmy Award News”. „Iarăşi Emmy”, am suspinat. Aşa zicea Zoso despre Emmy: “De festivalul ăsta a mai auzit lumea, are pagină de Wikipedia, e respectat” . “Măiculiţă care m-ai făcut!”, am exclamat. “Ce n-aş da ca emisiunea mea să ajungă acolo!”. La International Emmy Award News, ăla de e respectat chiar de Zoso şi căruia îi dă şi linkul pe blogul lui cu mult trafic.

Iată că după nici un an emisiunea noastra a fost nominalizată chiar la International Emmy Awards. Tare! Iuhiii! Deschid repede blogul băiatului să îi mulţumesc pentru direcţia fermă pe care ne-a trasat-o către “festivalul respectat”. Şi bang! Futai în gol: Zoso nu crede că festivalul ăsta e pe bune. „Pe bune?”, mi-am zis disperat. „Îţi baţi joc de noi?” Aflu de la el că acum nu mai e respectat, că de fapt e un festival “de debara” şi că “e irelevant ca Eurovisionul”. Mii de palme divine peste scăfârlie: nu e bine.

Supărat puţin pe Zoso,  am îndrăznit să-l înfrunt. Am vrut  să aflu ce a făcut el la viaţa lui, de ştie atât de bine ce e bine şi ce nu e bine în viaţă şi nu numai. Aşa că am dat click pe blogul lui la rubrica “Despre autor”. Acolo e un fel de cv al lui de unde putem afla: “puţină istorie”. Pe scurt, pot spune că după ce l-am parcurs am rămas  impresionant chiar şi în lipsa premiilor internaţionale. De exemplu, în 2003, anul în care eu am debutat în presă la Adevărul, alergând ca prostul la câte patru conferinţe de presă pe zi pentru a scrie ştiri decontate cu un leu,  el făcea asta: “Am început sa înregistrez videoclipuri de la tv şi să le împart cu alţii. Am fost printre primii care făceau asta”. Uaaau. Băiatul ăsta e uaaaau!

Zoso are un blog de succes unde publică poze cu fete frumose de pe Facebook şi alte lucruri folositoare. De pildă, azi are o treabă mişto despre cum să ne cumpăram lucruri de Black Friday de la Altex. Nu ştiu dacă publicitarilor le plac băieţii ăştia care se răzgândesc repede. Că poate până îi dau cei de la Altex banii, Black-ul se face alb.

Cum se dezgroapă Aura Ion pentru a se acoperi nişte hoituri

Când scriu acest text se împlinesc fix patru luni de când un avion pica în munţii Carpaţi. Pe 20 ianuarie s-a prăbuşit, dar fără să îi deturneze pe conducători de la alte deplasări: Udrea se dă cu paraşuta la televizor,  Ponta se leagănă cu barca la inundaţii sau o arde cu reacţia lui F16 iar Băsescu e plecat cu flota.

Image

În această perioadă în care viaţa la sol pare să planeze domol, fără turbulenţe majore, o ştire a trecut aproape neobservată. Nişte băieţi deştepţi au decis să o dezgroape pe studenta Aura Ion, moartă în accidentul din Apuseni, pe motiv că fişa de autopsie nu a fost avizată în acea perioadă de, vezi Doamne! o Comisie Specială. Cu Cî mare şi Sî mare. Adică, pe melteneşte, dezgroapă mortu’ că-i lipseşte o ştampilă. În ţara asta cretină am auzit să te întoarcă la coadă  la ghişeu că ai ştampilă pătrată şi nu  d-aia rotundă, dar nu am auzit să te întoarcă şi din groapă din acelaşi motiv.

Şi totuşi , de ce toate astea? Explicaţia e simplă. Raportul medico legal , cel făr de ştapilă rotundă, consemna clar că fata a murit de frig. Hipotermie. Deci nu din cauza căzăturii, ci din pricina celor care nu au găsit-o la timp şi au lăsat-o să îngheţe cu lacrimi pe obraji. Prin urmare, guşaţii băgaţi de partide prin funcţii de conducere  în comisiile şi comiţiile direct responsabile sunt pasibili pârnaie pentru  ucidere din culpă.  Dar acuzaţia de ucidere din culpă dispare dacă o minune ar face ca din documente să reiasă deodată că, de fapt, Aura Ion nu a murit de frig, ci de orice altceva. Poate de o mică răceală netratată la timp, sau, de ce nu ,tânara a murit chiar de bătrâneţe.

Şi s-au gândit ei că ştampila care trebuie, nu se vede! Evrica! Deci se reface autopsia. Dar mica diferenţă este că acum oricât ai încerca, nu mai poţi confirma diagnosticul de hipotermie, deci va fi anulat. Orice medic legist vă poate spune că diagnosticul de hipotermie nu se poate da decât pe un corp decedat relativ recent, cu organe interne relativ intacte. Şi în nici un caz la cinci luni de la deces. Uite un aici o anchetă de acum trei ani în care legiştii se pronunţau clar în acest sens într-un alt caz.

Prin urmare raportul medico legal refăcut pentru Aura Ion va produce minunea .  Aura Ion NU a murit de frig, nu a fost omorâtă din prostia celor din secretariatele de stat. Ba chiar e vie sau cel mult a murit din pricina mortului. Căci în România doar mortul e de vină(Şi Băsescu, huoooo, ai dreacu’ să fii). Nu ştiu cine este vinovat că echipele de salvare au ajuns prea târziu. Dar ştiu că ele erau coordonate de un nene cu privire de şef de haltă, cu vorbă de chelner şi salariu de secretar de stat. Aista.

Image

Duminica asta mergem la vot. Dacă nu mergem, suntem ori duşi cu pluta, ori cu barca, ori cu paraşuta. Pentru că deasupra noastră e un nor de hoţie şi prostie din care în fiecare clipă tot  pică câte un avion cu sora ta,  cu fiica ta, cu mama ta, cu iubita ta. Pentru că atâta timp cât ne-au furat viaţa, măcar să le arătăm nu  îi lăsăm să ne fure şi moartea.

U-SA

În copilărie îi spuneam U-SA. Nu Iu Es Ei, ci uşa fară „ş”, exact aşa cum se citea de pe tricourile primite de tot cartierul în 1990 de la ajutoare. De multe ori U-SA noastră era însoţită de o acvilă „cauciucată”, scorojită şi ameţită de atâta purtat de copiii dolofani de peste ocean. Au trecut 25 de ani de atunci şi ei de acolo, şi noi de aici suntem oameni în toată firea, stăpâni pe vieţile noastre.Astăzi plec să îi văd. Iată-mă gata să zbor pentru prima oară către miezul lumii copilăriei noastre. Fix la New York direct din cartierul New Bucharest.

 

Premii fără vizualizări

 

Image

Când eram elev de liceu am văzut un articol pe prima pagină a ziarului Adevărul despre cum doi reporteri de la cotidian câştigaseră premiul Clubului Român de Presă. Unul dintre ei era parcă Cristina Modreanu. Mă gândeam pe atunci, când deja ştiam că vreau să mă fac jurnalist, că reporterii ăia doi au ajuns la apogeul carierei şi însuşi Dumnezeul jurnalismului a coborât pe pământ să le dea o primă. Au mai trecut vreo 15 ani şi soarta m-a adus în mod misterios exact în aceeaşi postură: devenisem chiar jurnalist, tot reporter şi tot la acelaşi cotidian Adevărul şi într-un articol de primă pagină se anunţa că tocmai câştigasem premiul aceluiaşi Club Român de Presă. În acel an, 2011, a fost ultima ediţie a acelui concurs după ce Indira Crasnea a trebuit să facă chetă pentru câteva sute de euro pe fiecare redacţie binevoitoare din România. Sunt trei ani de atunci şi mă întrebam ce le mai rămâne de visat copiilor care vor să se facă jurnalişti. Acum când poţi afla că un reportaj se face şi din conspect pe Google şi nu pe teren, când o ştire tv se face şi de pe Youtube, nu neapărat după o zi de tremurat în frig prin faţa unor instituţii.

Moartea de pe Twitter. Sângele vecinilor şi maidanul românesc

Olesia Zhukovskaya, din Kiev,  este supărată pe preşedintele ei. Are 21 de ani şi o viaţă în faţă. O viaţă pe care ar vrea să o trăiască altfel.” Libertate!”. „Uniunea Europeană!”. Lucruri din astea. De dimineaţă Olesia şi-a luat geaca cea groasă, de iarnă, peste care şi-a tras tricoul alb. Acel tricoul alb pe care a imprimat o cruce roşie. E studentă la medicină. Şi paramedic. A plecat  în piaţa unde este „EuroMaidanul” să strige  şi să salveze vieţi. Pe seară Victor Yanukovici, preşedintele ei, se pregăteşte să ţină un discurs.

Olesya Zhukovskaya, înainte de a fi împuşcată
Olesya Zhukovskaya, înainte de a fi împuşcată Foto:Twitter

Victor Maghear, din Cluj, este supărat şi el pe preşedintele lui . Are 85 de ani şi o viaţă în care mai nimic din ce visa în tinereţe nu s-a împlinit. A fost deţinut politic pentru că s-a împotrivit. Acum se împotriveşte iarăşi, poate puţin mai naiv şi chiar nostim în demersul lui. Iată-l pe domnul Maghear aranjându-şi în propria oglindă puloverul de duminică cu care vrea să iasă să protesteze.  Pe la prânz  preşedintele lui se pregăteşte să ţină un discurs.

victor maghear
Victor Maghear Foto Antena 3

Miroase a sânge şi a cauciuc ars în EuroMaidan. Dacă moartea ar avea miros, cauciucul ars şi sângele ar fi ingredinetele principale de parfum. S-a tras. S-a tras în oameni. Copii, tineri, bătrâni, femei, bărbaţi, medici, jurnalişti. Pe asfalt râurile uscate de sânge nu se mai văd pentru că a nins peste ele cu un strat gros de cenuşă. Olesia Zhukovskaya e acolo. Cu casca de skior pe cap. Pe frunte îi stau ochelarii de schior. Cine a fabricat acei ochelari sigur nu s-a gândit la ce vor ajunge să fie folosiţi : pentru a proteja de gazele lacrimogene din capitala unei ţări est europene.

E atmosferă plictisitoare în sala de conferinţe din Cluj. Jurnaliştii cască. Angajaţii statului stau aşezaţi cu agende în braţe. Când bâţâie din picior, când se lasă pe spătare scârţâind, trosnind din şale. Trian Băsescu vorbeşte lucruri plicitsitoare. Victor Maghear protestează. “Huo Băsescu!”. E singur.

În Kiev tot cimentul arde. Tot betonul arde. În vuietul focului se aude un ecou. Un poc ! surd ca o palmă dată peste o pătură. Poc! Un glonte îi nimereşte Olesiei fix mijlocul gâtului. Încearcă să nu intre în panică. Îşi aminteşte de tot ce ştie ea de la cursurile de paramedic : primul ajutor la plagă împuşcată. Cu dreapta îşi presează rana să nu îi ţâşnească râul de sânge care să scoată din ea toată viaţa stârnsă în 21 de ani. Cu mâna stângă însă, ei bine, cu stânga scrie de pe telefonul ei alb pe Twitter : « Mor ». Are 21 de ani, e din generaţia Twitter. Generaţia care tăieşte pe Twitter şi iată că şi moare pe Twitter.“Libertate ! »

Olesia Zhukovskaya

Libertate striga şi Victor Maghear în tinereţe. Acuma strigă tot libertate. Dar uşor caraghios în demersul lui. El e însă cât se poate de serios şi de convins. „Libertate!” E program pe seară la televizor şi Maghear e la ştiri pentru că a fost luat pe sus şi scos din sala de conferinţe . Victor Maghear, 85 de ani, are şi el un mesaj scurt pe care nepoţii lui l-ar putea trece pe Twitter, pentru că încape: « Români, ieşiţi în stradă ! »

În Ucraina sute de mii de oameni au ieşit în stradă să moară pentru că nu mai suportă clasa politică. În România Victor Maghear e ultimul român care a strigat în stradă împotriva unui politician. Maghear face parte din generaţia luptătorilor din rezistenţa anticomunistă din munţi. Camarazii lui, tineri pe atunci ca Olesia Zhukovskaya, au murit pentru că nu le plăcea de cine a ajuns la putere.  Noi astăzi ori avem o clasă politică simpatică, ori  suntem cu toţii o generaţie greşită. O generaţie care nu moare pe Tweeter, ci doar se omoară de indignare  pe Facebook.

Mă gândesc că dacă generaţia lui Maghear, a luptătorilor din munţi,  ar mai fi fost încă în putere, mult deranj ar fi fost astăzi pe străzile Bucureştiului.

Notă: Slavă Domnului că România nu e Ucraina, o țara rămasă undeva în 22 decembrie 1989. Şi bine că noi am trecut deja prin ce trec ei astăzi şi am învăţat că moartea în stradă nu e o soluţie la problemele protestatarilor, oricare ar fi ele.

Alte motive de indignare:

Când nu suntem lăsaţi să trăim. O ţară furată, bună de murit

si

Zăpada, praful din ochi. Ce se întâmplă cu adevărat în România când iarna ninge cu ninsoare

Olimpica și popa. Când vom condamna si preoți pentru malpraxis?

Excesul este măduva din oasele  României. Dar nu trebuie să citeşti pe bloguri această banalitate, o poţi descoperi pe strada ta.

Sigur şi pe strada ta hipermarketul  e gard în gard cu supermarketul care e gard în gard cu gigamarketul. Românului îi palce să bage la burdihan de să-i crape buricul. Dă-i cu pastramă, dă-i cu mici,  dă-i cu bere, dă-i cu 2,5l  la preţ de 2 l, dă-i cu votcă, dă-i cu 1+1 gratis, dă-i cu vin la 5l, 10l,15l, dă-i cu una, dă-i cu alta, dă-i cu leul, dă-i cu banul, până crapă burdihanul .”Iiiihaaa! Bun a mai fost”. Exces.

Sigur şi pe strada ta găseşti  farmacie lângă farmacie. Asta pentru că românului i-a plesnit pipota de prea multe oferte, si-a omorat ficații cu toate porcăriile din super magazine şi acum trebuie să-şi toarne pastile, că doare. Așa că  dă-i cu duodenal acut, dă-i cu plămânal acut, dă-i renal acut, inimal acut, dă-i cu cu una, dă-i cu alta, dă-i cu hapul până crapă capul. Exces.

Sigur şi pe strada ta  găseşti bancă lângă bancă lângă bancă lângă bancă. Asta pentru că românul iși dă seama prea târziu că de fapt nu are bani pentru niciunul din excesele de mai sus. Nici de prea multă băutură, nici de prea multă mâncare, nici de pre multe pastile să trateze preamulta mâncare și băutură. Așa că se prea mult împrumută. Exces.

 Sigur şi pe strada ta găseşti biserică lângă biserică. Asta dintr-un motiv simplu de înţeles: acolo unde e loc de excesul maţului e spaţiu destul şi pentru excesul duhului.

O fată olimpică a dispărut săptămâna trecută. A fugit de acasă la mănăstire. Duhovnicul ei a ştiut tot timpul de intenţiile fetei, dar nu  a anunţat părinţii.  Acestea sunt momentele în care ar trebui să reflectăm la faptul că am ajuns să avem astăzi  în şcoală ore de religie încă de  la şase ani.Anul trecut în timpul unei documentări pe teren pentru o investigaţie pe tema afacerilor pe care le are Biserica cu Statul am găsit într-o grădiniţă un „Îndrumar de spovedanie”. Priviţi cum sună acest material didactic:

indreptar spovedanie

Aceste paragrafe arată exact modul înapoiat, preistoric, în care Biserica vede să facă educaţie. Există vreun studiu ştiinţific privind impatul pe care le au lecţiile de religie asupra copiilor? Ar trebui să existe un asemenea studiu?

Am întîlnit mulţi preoţi cu har, oameni fenomenali lângă care ai avea de învăţat o viaţă, dar acei oameni au meritul că s-au instruit permanent singuri şi nu sunt  neapărat rezultatul unui sistem de educaţie din sânul Bisericii. În sistemul medieval în care se închide Biserica Ortodoxă Română, mulţi preoți pur şi simplu sunt  depăşiţi de societate şi de propriile cunoştinţe.

Omenirea a evoluat continuu în ultimii 2000 de ani şi în toate domeniile. Matematica a evoluat, fizica a evoluat, medicina a evoluat. Am văzut Înaltpreasfinţi care fug la clinicile din Austria la cel mai  mic junghi în cur pentru că acolo găsesc aparatură de ultimă generaţie,  ultrasunete şi lasere. Nu i-am văzut să se limiteze cu smerenie la ce s-a descoperit pe vremea lui  Hipocrat, când se lucra pe bojogi cu  bomfaierul şi bărdiţa.

Și atunci de ce învățămintele unora din aceşti preoți nu evolueaza o data cu vremurile? De ce în învățămintele lor bărbatul încă are dispensă să-și caftească femeia care oricum ar trebui să dispară din peisaj trei zile pe lună fiindcă e „murdară”.

Dacă preoţii lucrează cu mintea omului, de ce nu se introduc în facultăţile de teologie  cursuri intensive de psihologie. Şi mai ales de psihologie infantilă. Unei fetiţe de 16 ani cu o viaţă în faţă şi cu un viitor promițător nu poţi să îi bagi aceeaşi placă pe care o bagi unei babe vesele că mâine are să dea colţu , că va ajunge în Rai și va scăpa de  reumatism.

Istoria ne-a arătat că Biserica nu poate controla o societate dacă nu subjugă conștiințe de la vârste fragede. În perioada de control absolut al ei, școlile erau înființate chiar în mănăstiri. Astăzi pare să asistăm la un contraatac. Cu zeci de ore de religie, școlile par să se transforme cu totul în mănăstiri.

„Nu cumva ai privit cu placere la împreunarea animalelor, câini pisici sau altele?”, ne întreabă îndrumarul de spovedanie, indiferent de vârstă.

Ce se va alege de generaţiile crescute din prima zi de grădiniță cu frica de ” nu cumva”-urile din îndreptarul de spovedanie şi cu teamă de Dracu. Ori nu cumva chiar asta se şi doreşte: o viitoare societate  gata oricând, indiferent de notele obţinute, de olimpiadele câştigate , să-şi abandoneze prăvălia,  şi să fugă la mănăstire să-şi doneze averea şi viaţa.