Să nu muriţi pe stradă în viaţa voastră!

Domnul Baywach vorbind cu o spectatoare blonda despre starea cardiologiei de metrou
Domnul Baywatch vorbind cu o spectatoare blonda despre starea cardiologiei de metrou

Azi dimineaţă, în mijlocul vagonului de metrou aglomerat, o femeie căzu din picioare în spatele meu. Nu am prins exact momentul, dar până să mă prind ce şi cum, trecuseră cel puţin 10 secunde. Întorc capul şi văd următoarea poză: în jurul femeii împrăştiate pe jos, doamne şi domni nu se clintiseră din poziţile confortabile.  Beleau ochii, se holbau, respirau ori mestecau o gumă. Teatru moca. În secunda doi devin personaj în piesa lor- un tânăr cu ochelari groşi, negri,  călare pe pacientă, pălmuind-o cu dreapta, ţinându-i capul cu stânga. Din mulţimea spectatoare se mai şi aude o voce de cucoană:

-Vaaaaai, dar nu se poate aşa ceva. Staţi toţi şi vă uitaţi. Nţ, nţ, nţ…

Bineînţeles, nici cucoana nu făcea nimic. Stătea-se uita – ntz-âia. (Asta suntem şi asta am fost dintrotdeauna: un popor ntz-âitor. „Vin tătarii. Nţ-nţ.Ne atacă turcii. Nţ-Nţ:Tre să cedăm Basarabia. Ntz. Ntz). Revenind la istoria de azi: mai vine un tânăr să mă ajute, o scoatem pe braţe pe bolnavă din metrou. O femeie coboară după noi cu geanta pacientei.

Şi circul urmează:

Staţia Romană, peron partea dreaptă. Începe circul adevărat. Sun la 112. Răspunde o voce si îmi zice că să nu închid că îmi face legătura cu ambulanţa. Trec trei minute. Legătura nu mai vine. Patru minute. Nimic. Cinci- canci. Şase- Pauză. Înjur în telefon:

-Mă piş pe ţara asta şi pe ambulanţa ei şi pe salvarea ei astă’ şî mâini!

Brusc o voce îmi răspunde în receptor:

-Deeeaaaaa

Eu: Alo?

-Ziceţi , rosteşte nazal, de la celălalt capăt al firului de telefon mobil, un personaj care avea o greaţă

Eu: Păi aştept de jumătate de oră să îmi răspundă cineva

-Şi aţi dat vreo adresă?

Mă enervez. Îmi vine să îi strig: „Stimată doamnă permiteţi-mi să vă informez că moare mă-ta la metrou!!!  Trimte salvarea la Romană!”.

Din fericire nu apuc să mă exprim. Vine spre noi alegând cu pieptul în faţă un bodyguard. Un fel de baywatch de metrou:

-Am chemat SMURDU. E mai bun ca salvarea…

Mister Bei Uaci,  de la firma de pază Scorseze, o ia pe pacientă şi o întinde pe scaunele alea roşii unde îţi hodineşti ciolanele. Face semn gurilor cască să se dăpărteze. Să nu ia aerul pacientei. Mai trece un moment şi surpriză! un moş tânăr se aşează taman pe unul din  scaune, chiar la căpătâiul pacientei. Cum ar veni:hop şi el! Aşea, să vază ochiu lui mai bine.

-Dă-te nene de acolo!

-La ce să mă dau?, întreabă deranjat mutându-se totuşi cu un loc mai în dreapta. Se uită critic la paznicul de metrou. Nu am prins ce i-a zis, dar portarul nostru de metrou răspunde supărat:

-Domnule, lăsa -mă că ştiu eu mai bine…

-….

-Toată lumea crede că noi ăştia de păzim  suntem nişte fraieri, nişte nenorociţi, nişte dobitoci. Avem totuşi şi noi nişte studii. Ştim noi mai multe. Avem atestate.

-….

-Avem a-tes-ta-te!!!! Repetă el pentru tot auditoriu, în vreme ce o dă cu apă pe faţă pe pacientă. A-tes-ta-te!

Moşul de pe scaun mai mormăie ceva.Paznicul nostru îi răspunde

-Domnule eu nu pot să îi fac nimic, decât dacă e de „cardio”. Dacă e diabet nu am ce să îi fac

Vasăzică portarul  nostru de metrou nu e paznic de boli interne, e paznic cardiolog

Moşul zice:

-Stiţi ce presupune diabetul? , îl întreabă expert pe baywachul cardiolog şi face o grimasă de „Etete şi la fraierul ăsta”

-Ia zi, moşule, ce prevede diabetul?

-Prevede…apă cu zahăr

Femeia bolnavă devenise între timp conştientă şi asculta şi ea discuţiile dintre cei doi. Nu am mai aşteptat SMURD-ul şi am plecat. Îmi vreme ce scriu aceste rânduri îmi tot repet în cap că în viaţa vieţilor mele nu voi muri pe stradă, în Bucureşti. Nici măcar o dată, de probă.

Anunțuri